joaca de-a redactorul de modă
Printr-o întâmplare care nu aș fi vrut să se întâmple nimănui (formularea e voit ambiguo-tâmpă pentru că nu vreau să mă gândesc la pățania unei colege), luna aceasta sunt micul ajutor pentru paginile de fashion din revista JOY.
Începutul perfect pentru noul meu angajament: plimbarea dintr-un magazin în altul, de la un mall la atul, pentru a aduna prețioasele hăinuțe care vor fi prezentare spre deliciul cititoarelor în numărul din martie.
Cum vă spuneam: maratonul hăinuțelor. Însoțită de fashion directorul aka Scumpa 
, înarmate cu cafea, vizualuri și răbdare ne-am pornit peripeția dis de dimineață, într-unul din megasuperhiper magazinele țării.
La ora unu – pauza de masă, un mall dat gata (aproape, nici chiar așa!) și pregătirea de a aduna de prin magazine toate hainele și accesoriile ”luate-n vizor”. Reenergizarea cu niște Coca Cola și pregătirea pentru cărat. Când cari așa multe pungi, cel puțin îți păstrezi brațele în formă, vorba Scumpei.
Au mai urmat alte câteva ture prin magazinele de la un alt capăt de București, asezonate cu discuții de la parfumuri cu un miros care excită (da, da, eu sunt aia care reacționează așa la cel puțin un parfum.) până la nelămuriri de genul: da’ la noi de ce intră așa de târziu noile colecții în magazine. Eh…
Bucurie, bucurie, până pe-nserat, când realizezi că n-ai fost deloc la toaletă și-ncepi să îți pui semne de întrebare de cum ai stat așa, fără să te scapi în pantaloni. Iar apoi răspunsul: a, păi dacă îți place ce faci…adrenalina te face să uiți de tot.
Pentru mine, urmează o săptămână în același ritm. Vouă v-ar plăcea să fiți redactor de modă?
genul de om care-mi înseninează ziua
Are mult mult bun simţ, salută politicos şi ştie să poarte o conversaţie fascinantă.
E genul de om care m-a oprit într-o dimineaţă pe stradă, m-a salutat şi a început să îmi vorbească despre cartea pe care o citea în acel moment şi atracţia lui pentru un anume scriitor spaniol.
Ştie ce e bunul gust. Fie că e îmbrăcat la sacou, fie cu hanorac.
Are mereu cuvintele potrivite cu el. Şi poate să conducă, cu uşurinţă, orice conversaţie şi mai ales s-o ducă în locul în care vrea el.
E de gen masculin, cu una sau două excepţii (nu întreba de ce)
Te provoacă intelectual. Mai întotdeauna.
Mai rar asemenea persoane, dar mă bucur că le am aproape. Două minute alături de ele te fac să uiţi de toate greutăţile de peste zi. Şi sper că atunci când voi fi mare să fiu şi eu la fel
Bucureștiul văzut din altă perspectivă
Adina a plecat din București de mai bine de trei ani. S-a dus pe meleaguri mai optimiste, de peste ocean, însă iarna aceasta dorul de casă a fost mai puternic decât orice altceva, iar Adina s-a întors acasă pentru o perioadă scurtă de timp.
Însă suficientă în a obseva unele lucruri legate de simpatica noastră Capitală:
- că nu ne place să fim binedispuși și că nu avem nicio poftă de a zâmbi des
- la capitolul servicii mai avem extrem de multe de învățat (un angajat al rețelei de telefonie mobile Cosmote i-a spus Adine că el nu e obligat să știe tarifele și că le găsește pe internet când Adina era deja în sediul lor)
- că stăm foarte prost la capitolul educație nutrițională. Se întreba de ce se găsesc foare greu biscuiții cu cereale sau batoanele cu cereale. Asta nu numai în București). Și că mâncăm multe prostii.
- că materialele folosite pentru multe branduri din malluri au o calitate îndoielnică. Altfel spus: hainele astea nu sunt moi, ci aspre la atingere și nu au bumbac bun în ele.
Sunt lucruri pe care noi le luăm de-a gata, ne-am obișnuit cu ele și nu mi-am putut abține un comentariu către Adina: ”păi așa e la noi, ai uitat?”
Eu îmi doresc să nu mai folosesc replica asta niciodată și să încep a-mi schimba propriul meu comportament. Pot începe prin a zâmbi mai des la metrou. Chiar dacă, de obicei, stau ascunsă cu nasul într-o carte.
2011. merg. merg mai departe
Știu că la final de an, mai toată lumea trage linie și spune dacă a dat cu plus sau cu minus. Și pasul următor e să își propună mereu ceva nou pentru următorul an.
Eu, la final de 2010, n-am avut cum să trag linie. Pentru că mi-am pierdut două bunici și cred că nu poți trage linie după așa ceva (restul greutăților îmi par acum lipsite de importanță). Însă voi încerca să merg mai departe. Poate că va fi încet, încet, poate că va fi totul pe fast forward. Oi trăi și oi vedea.
Și mi-am propus în primul rând să râd mai mult. Să râd. E primul lucru care mi-a venit în cap, azi, când mi-am propus să îmi fac și eu acel wish list pentru anul ce abia începe.
Nu-i așa că și tu vrei să râzi mai mult?
Comentarii recente