eu imi vreau primavara inapoi
De la etajul zece lucrurile par atât de mici… e cinci dimineaţa şi mă uit pe geam, atrasă de zgomotul vrăbiilor. Ce zgomot. Te trezesc ca un copil mic căruia îi e foame. Dar cred că pe mine au avut grijă să mă trezească mai întâi gândurile. Şi neobişnuinţa de a dormi chiar şi fără cearşaf. Îmi vine să îi spun cuiva, dar nu ştiu cui, că eu m-am născut primăvara. Că plimbările lungi pe afară erau mai frumoase când mai vroiai să îţi pui şi o gecuţă pe tine. Dar n-are cine să m-audă.
E cald. Şi nu mă pot gândi decât la vara trecută. Aia care s-a terminat cam alaltăieri, că ieri era iarna aia din care nu mi-aduc aminte decât un viscol năpraznic şi gândul meu de a pleca singură prin Bucureştiul înnămeţit. Bine c-a avut cine să aibă grijă de mine. Măcar iarna.
Acum, vara asta-i o nemernică. Nu se mai lasă aşteptată. Se bagă şi ea cu bocancii-n viaţa mea. Nici ea (dar nici eu) parcă nu mai are răbdare. Nu ştiu unde s-o grăbi ea aşa mult, dar pe bune de nu mă enervează. Că eu îmi vreau primăvara înapoi.
Ştiu: scrisul la ore aşa matinale nu îmi e mai deloc cunoscut. Prilej pentru care închei.
Lumina, bat-o vina
Cum stau eu în faţa compului de la birou, cu lista de deadline-uri în faţă, cu vreo 3 .doc-uri deschise, cu foi şi reviste în jurul meu, mă simt un om mare. Un om care iubeşte ce face. Un om care îşi plănuieşte ziua de luni, marţi, miercuri, luna martie, luna aprilie, anul ăsta. Pe zile sau cu sincope.
primul meu traseu cu bicicleta. vreo 50 de km
Am imprumutat o bicicleta. Si nici macar nu am vazut-o pana la destinatie. M-am hotarat pe moment, desi au urmat momente de vaicareli, cu gandul ca nu mai am niciun fel de conditie fizica sau, altfel spus, nu mai practic sport constant de ceva vreme. Ultima data cand am facut ceva sustinut, a fost in vacanta de iarna, cu snowboardul.
Pe bune, in blugi?
In fine, vaicareli-nevaicareli, duminica a fost zi de traseu cu bicicleta. Un grup de oameni (dintre ei cunosteam doar trei) au stabilit traseul de la Moara Vlasiei (foarte aproape de Snagov).
Am inceput bine, ce pot sa zic, m-am dus in blugi. Noroc ca in satul de unde urma sa intram in padure era un magazin deschis. De unde mi-am cumparat nu o pereche, ci doua de colanti. Cred ca cei cu experienta in alte traseelor cu bicicleta au ras in sinea lor de mine. Dar nu-i nimic, am invatat ceva: sa intreb inainte de echipamentul necesar. Din echipament mi-a mai lipsit doar casca, dar am mers pe ideea ca nu oi fi eu asa de bleaga sa cad atat de rau.
Traseul, o minunatie
De la marginea satului, cam intr-un kilometru se intra pe drum de padure. Cu balti, namoale, gropi, pietris si toate cele. Pe aici, i-am dat blana pana la prima urcare. Nu a contat ca m-am umplu de noroi, cat sa confirm ca bulinele si imprimeurile sunt in tendinte. Glumeeesc! Am facut asta pentru ca pe unde era uscat erau biciclisti, iar eu stiam ca daca franez o sa alunec pe noroiul ala de acolo o sa imi fac o impachetare sa-mi ramana in istorie.
Dupa ce am iesit din padure, cu o mica pauza de facut poze, mancat ceva energizant si hidratat, a urmat drumul (un pic mai civilizat) pentru biciclete. In satul acesta caruia momentan nu-i stiu numele este traseu de biciclete. Pacat insa ca nu e asfaltat, ci e din niste dale, ceea ce face traseul nu tocmai placut. Ca sa nu mai spun de mormanele de zapada si masinile parcate pe pista. Dar cu asta cred ca eram obisnuita. Aici am si cazut, dar din neatentie. Nimic grav. Am belit acelasi genunche la care ma ranesc de cateva luni incoace. O fi vreun semn pe care ma incapatanez sa nu il inteleg.
Au mai urmat un drum mai putin circulat, o bucata de off road, drum cu mormane mari, mari de zapada pe margini si, cel mai putin placut, mersul cu bicicleta pe marginea drumurilor circulate. Treceau masini cu viteza mare, iar mie imi era din ce in ce mai greu, caci deja ma dureau picioarele foarte, foarte mult.
Ca sa iti faci o idee, traseul facut e aici (si cateva poze de pe traseu). La mine, e mai putin cu 6 km. Caci nu mai puteam. Deloc, deloc.
uneori, nici trecutul nu ne apartine, nu?
Mi s-a intamplat sa pierd lucruri in ultima vreme. Sa se strice, sa le ratacesc, sa nu am, cumva, parte de ele.
Aveam un aparat foto vechi. Cu care facusem primele mele fotografii de prin Bucuresti. Si l-am regasit dupa ceva vreme, insa bucuria mi-a fost de scurta durata. Caci s-a stricat. Nu e de la baterii, asa cum mi-am zis la inceput. Nici de la card… pur si simplu parca nu mai are putere. Se aprinde, dar cam atat.
Ma tot uit la el, aducandu-mi aminte de multe cadre surprinse de el in trecut. Pe vremi de ninsoare sau pe calduri toropitoare, insa clipuriciul ala verde parca imi spune doar ca timpul ala a trecut. Si parca mai mult ma atentioneaza de prezent, desi nu il mai poate surprinde nici in alb-negru, nici in color.
Am fost de curand in vacanta. Am trecut prin Ungaria, prin Germania si Austria. Am facut multe poze. Suficiente cat sa imi prelungeasca starea de vacanta pentru cateva zile dupa aceea. Numai ca, asa cum vacanta aia a fost cumpana mea, pentru ca am plecat cu multe ganduri si intrebari, asa a fost sa n-am parte nici de pozele alea. S-a stricat cardul cu fotografiile. Si tot ce-am inteles eu din asta a fost ca sa uit de pozele astea ce tin de trecut. De ce sa nu ma bucur de ce am in prezent?
Mi s-a mai intamplat sa pierd pasaportul. Probabil o sa apara el, dar cumva parca e semnul ala ca toate stampilele alea pe care le-am adunat in acel act nu trebuie sa mai insemne nimic pentru mine.
Mai am gandul ca am mai pierdut unul, doi prieteni pe drumul meu din ultima perioada. Pentru ca, desi am fost pe cat se poate de sincera ca ma schimb si ca sunt unele lucruri pe care nu le mai accept, nu cred ca am fost inteleasa. Dar am eu sentimentul ca la capitolul asta timpul le rezolva cumva pe toate. Sau acel ceva inexplicabil care oricum face sa fie totul bine.
Cum spuneam, tot pierd lucruri in ultima vreme. Ma simt cumva furata de cineva mai destept decat mine. Dar nu ma panichez. Cred cu tarie ca toate astea or sa se intoarca ele cumva la mine. Sau poate nu le-am meritat pe deplin si atunci nu am cum sa ma bucur de ele si vor veni la mine la timpul potrivit.
Si nu pot sa nu ma intreb de ce tot ne agatam de trecut. Ne apartine el pe deplin? Sau doar multe dintre lucrurile care ne inconjoara ne tin mult prea legati de trecut? Nu e mai bine sa zambim clipei, acum-ului astuia in care zambim, sau plangem, sau iubim, sau ne uitam pe geamul inalt de la bucatarie intrebandu-ne de ce pe cerul nostru nu se vede luna sau marea?
O inghetata nostalgica
Duminica aceasta, cum drumul meu dinspre casa alor mei spre Bucuresti trece prin Slatina, am avut marea bucurie sa ajung intr-un loc unde timpul parca a stat in loc.
Pe strada Dinu Lipatti, chiar in centrul orasului Slatina, am descoperit cofetaria mai mult gelaterie careia ii spune Atletul Albanez. Ei si, ai sa spui, nu-i asa? Ei bine, chestia e ca aici timpul a stat in loc. La Atletul Albanez atmosfera e neschimbata din vremea comunistilor. Casa e cam darapanata, iar pozele de pe perete par desprinse din almanahuri. Scaunele de metal si masutele mici te duc cu gandul la cofetariile din copilarie. Cel putin copilaria mea.
Braga, citro si, mai ales, inghetata
La Atletul Albanez am mancat doua inghetate. Cu aroma de vanilie si lamaie. Costa 2 lei inghetata la cornet cu doua cupe. Ieftin, ieftin si delicios. E preparata chiar de proprietari, o sa vezi ca are bucati de lamaie in ea si o sa vrei de fiecare data mai mult. Mai aveau si sortiment de cioco, insa am ales sa raman la cel de lamaie (e cel mai bun, va spun eu).
In plus, tot aici serveau braga si citronada si aveau de vanzare si la sticle de 2 litri. 10 lei sticla. Si eu mi-am luat cate o sticla de fiecare. Asta mai mult de nostalgie, ca nu pot sa spun ca sunt mare fan braga. De fapt, nu stiu cati dintre cei care citesc acum stiu gustul acestei bauturi. Tot aici se vindea si halvita, cu foi lica, despre care sora si cumnatul meu (el a fost cel care si-a adus aminte de acest loc si m-a adus aici) au spus ca e buna, buna si ca are gustul ala de cand eram mici.
Intalnirea la un pahar de braga
La una dintre mesele cofetariei stateau un baiat si o fata. Aveau cate un pahar de citronada fiecare. Si erau la intalnire, asa parea. In locul ala asa vechi, cu pereti care se scorojeau si cu post-it/uri de multumire, scena cu cei doi iubiti parea desprinsa din filme. Iar langa ei, pe un perete era lipita o foiae pe care Dan Puric a scris urmatoarele:
Printre lucrurile rare si frumoase care se mai intampla in aceasta tara, se gaseste si aceasta mica bijuterie balcanica care imi aduce aminte de copilarie si de Romania de alta-data.
2005.
Daca ai trecere prin Slatina, opreste-te si in locul asta. O sa asculti si niste povesti tare, tare frumoase de la cel care o sa te serveasca de dupa tejgheaua veche, veche.
Cu sau fara plasa si fire de siguranta?
Când am fost la Saltimbanco, am avut un singur moment de tresărire. Se întâmpla undeva pe la mijlocul spectacolului, când unul dintre membrii trupei s-a urcat pe un lemn înaaalt, lemn susţinut la brâul altui circar, la o înălţime de câţiva metri. În faţa lor, un leagăn de unde cu câteva clipe înainte săriseră pe o saltea mai mulţi artişti. Priveam de undeva de sus, eram uşor plictisită (da, nu mă feresc să spun că nu mi-a plăcut prea mult întreg spectacolul) şi aveam impresia că totul se derulează încet, deşi luminile şi costumele colorate mă fascinau. Vedeam circarul cocoţat pe lemnul subţire şi până să înţeleg că de pe balansoar unul dintre colegi va sări atât de sus cât să se sprijine pe umerii săi, ceva surprinzător s-a întâmplat.
Un stop cadru în memoria mea: circarul de pe balansoar ratase săritura şi era cumva suspendat în aer, iar pe colegul lui de pe băţul subţire îl vedeam cum întindea mâinile în încercarea de a-l prinde. Am tresărit, căci pentru o clipă am uitat de sfoara de siguranţă şi nu îmi puteam scoate din cap mâinile întinse ale colegului. Dorise să îl prindă şi până şi el uitase că are firul de siguranţă manevrat de cineva de jos, aflat pe marginea scenei. Doar dacă priveai atent, din anumite unghiuri, reuşeai să observi şi acel fir de siguranţă.
Momentul care mi-a rămas întipărit mult după spectacol? Mâinile întinse ale circarului cocoţat în încercarea de a-şi prinde partenerul de spectacol. Un gest atât de sugestiv pentru o relaţie plină de încredere. Şi, cum eu am văzut doar prin filme (nu, nu merg la circ, pentru că nu-mi place), mi-am dat seama că nici plasă de siguranţă nu exista.
Cum mi s-a întâmplat să fi folosit expresia plasă de siguranţă într-un cu totul şi cu totul alt context, m-am întrebat: oare câtă nevoie avem de plase şi fire de siguranţă într-o relaţie? Ne ajută ele în vreun fel sau îngreunează cursul natural al unei relaţii? Cred că cei doi circari mi-au oferit cumva răspunsul.
Să construim o relaţie mereu cu frica de sărituri – cum ţi se pare asta? Sau ţi-ar plăcea mai degrabă ca cel de lângă tine să te prindă în braţe? Însă dacă îi aminteşti mereu că tu nu vrei să sari, poate că îşi va căuta un alt partener. Sau dacă îţi tot fâţâi firele de siguranţă prin faţa lui, e posibil să te încurci singur în ele şi atunci să nu te bucuri mai deloc. Nici de adrenalina săriturii, nici de bucuria reuşitei, nici de sperietura eşecului.
Da, vorbesc în mare despre iubire. Nu cred că poţi să iubeşti dacă o să cari după tine o plasă de siguranţă. Nu poţi să construieşti o relaţie, dacă stai cu gândul că în trecut ţi s-a întâmplat ceva şi de aici încolo tot ce faci e să sufli şi-n iaurt. Am cărat după mine foarte mult timp tot felul de fire de siguranţă şi am ajuns să înţeleg că aşa nu mai eşti în stare de nimic. Nici de a fi sincer cu tine, nici de a te bucura şi nici de a-l lăsa pe celălalt să te cunoască.
Da, ştiu, săriturile astea la circ vin după multe exerciţii şi numai cu firele de siguranţă, dar cred că ele sunt acolo numai pentru când le e cel mai greu. Nu ele sunt importante, ci relaţia dintre cei doi. Şi încrederea şi deschiderea că împreună vor reuşi.
Şi, da, a doua săritură a fost cu succes. Circarul de pe balansoar a sărit sus, sus, iar celălalt l-a sprijinit pe umeri şi toată lumea a uitat de firele alea de siguranţă.
Credit foto: danylophotography.com
Fac liste şi mă bucur
Că tot vorbeşte lumea la început de an despre planuri de viitor şi depre ce-a fost, pot spune că şi eu sunt genul care îşi face liste. Am liste cu ce filme mi-ar plăcea să văd (pe asta o ţin în telefon) Printre ele s-a numărat şi Închisoarea îngerilor/The Shawshank Redemption, pe care mi-am propus să îl revăd. Sau altele, mai noi. Cum ar fi The Tree of Life. Despre care o prietenă bună spune că ar fi o viziune tarkovskiană comercială despre viaţă. Mă rog, nu a fost tocmai unul dintre preferatele mele.
Am liste cu oameni despre care aş vrea să aflu mai mult. Să le cunosc universul, să îi înţeleg, să învăţ de la şi despre ei. Pe ele le ţin în agenda pe care o am aproape tot timpul cu mine. Îmi tot doresc, de exemplu, să descopăr mai multe despre Tom Junod sau Mike Sager. Aici îmi e mai greu. Pentru că, deşi îi citesc, tot am impresia că nu ajung să ştiu pe deplin cum reuşesc oamenii ăştia să fie atât de buni în ceea ce fac. E una dintre listele care ştiu că mă vor “urmări” mulţi ani.
Mai e acea listă de la birou, cu to do-ul zilnic. Pe care încerc să îl respect şi să îl îmbunătăţesc. Asta ţine foarte mult de time management. Şi încerc, pe cât de mult pot, să fac faţă neprevăzutului astfel încât să mă ţin de program. Pentru asta am citit acum ceva vreme (cred că sunt ani) una dintre cărţile lui Stephen R. Covey pe tema managementul timpului. Stephen Covey e cunoscut în primul rând pentru cartea Eficienţa în 7 trepte. Pentru unii, ideile sale poate sunt un pic învechite, însă merită atenţia celor neiniţiaţi şi care vor să afle mai multe despre leadership şi management.
Mai am liste cu cărţi. Astea sunt mult, mult prea multe. Sunt împrăştiate, sunt notiţe în agende, pe foi, link-uri pe laptop, liste aranjate. Unele aspiraţionale, altele concrete. Mai am o listă “fizică”, adică vreo 50 de cărţi aşteaptă acasă să le vină rândul la citit. Ştiu, e mult, dar mă voi strădui.
Ah, dar cele mai importante, dar şi întortocheate sunt listele alea pe care ajungi uneori să le faci de unul singur la cafea. Cele în care îţi propui să fii… şi de aici poţi completa după cum ştii tu mai bine. Pe toate planurile.
Ah, câte sunt! Şi, culmea, nu mă stresează în niciun fel. Şi ştii de ce: pentru că sunt ale mele. Eu le-am “născocit” şi numai eu le cunosc suma. Şi când mă uit la ele îmi dau seama că nu sunt un TREBUIE, ci un BUCURĂ-TE. Că altfel, puneam pe cineva nedrag să îmi facă el toate înşiruirile astea de mai sus.
Comentarii recente