Cu sau fara plasa si fire de siguranta?
Când am fost la Saltimbanco, am avut un singur moment de tresărire. Se întâmpla undeva pe la mijlocul spectacolului, când unul dintre membrii trupei s-a urcat pe un lemn înaaalt, lemn susţinut la brâul altui circar, la o înălţime de câţiva metri. În faţa lor, un leagăn de unde cu câteva clipe înainte săriseră pe o saltea mai mulţi artişti. Priveam de undeva de sus, eram uşor plictisită (da, nu mă feresc să spun că nu mi-a plăcut prea mult întreg spectacolul) şi aveam impresia că totul se derulează încet, deşi luminile şi costumele colorate mă fascinau. Vedeam circarul cocoţat pe lemnul subţire şi până să înţeleg că de pe balansoar unul dintre colegi va sări atât de sus cât să se sprijine pe umerii săi, ceva surprinzător s-a întâmplat.
Un stop cadru în memoria mea: circarul de pe balansoar ratase săritura şi era cumva suspendat în aer, iar pe colegul lui de pe băţul subţire îl vedeam cum întindea mâinile în încercarea de a-l prinde. Am tresărit, căci pentru o clipă am uitat de sfoara de siguranţă şi nu îmi puteam scoate din cap mâinile întinse ale colegului. Dorise să îl prindă şi până şi el uitase că are firul de siguranţă manevrat de cineva de jos, aflat pe marginea scenei. Doar dacă priveai atent, din anumite unghiuri, reuşeai să observi şi acel fir de siguranţă.
Momentul care mi-a rămas întipărit mult după spectacol? Mâinile întinse ale circarului cocoţat în încercarea de a-şi prinde partenerul de spectacol. Un gest atât de sugestiv pentru o relaţie plină de încredere. Şi, cum eu am văzut doar prin filme (nu, nu merg la circ, pentru că nu-mi place), mi-am dat seama că nici plasă de siguranţă nu exista.
Cum mi s-a întâmplat să fi folosit expresia plasă de siguranţă într-un cu totul şi cu totul alt context, m-am întrebat: oare câtă nevoie avem de plase şi fire de siguranţă într-o relaţie? Ne ajută ele în vreun fel sau îngreunează cursul natural al unei relaţii? Cred că cei doi circari mi-au oferit cumva răspunsul.
Să construim o relaţie mereu cu frica de sărituri – cum ţi se pare asta? Sau ţi-ar plăcea mai degrabă ca cel de lângă tine să te prindă în braţe? Însă dacă îi aminteşti mereu că tu nu vrei să sari, poate că îşi va căuta un alt partener. Sau dacă îţi tot fâţâi firele de siguranţă prin faţa lui, e posibil să te încurci singur în ele şi atunci să nu te bucuri mai deloc. Nici de adrenalina săriturii, nici de bucuria reuşitei, nici de sperietura eşecului.
Da, vorbesc în mare despre iubire. Nu cred că poţi să iubeşti dacă o să cari după tine o plasă de siguranţă. Nu poţi să construieşti o relaţie, dacă stai cu gândul că în trecut ţi s-a întâmplat ceva şi de aici încolo tot ce faci e să sufli şi-n iaurt. Am cărat după mine foarte mult timp tot felul de fire de siguranţă şi am ajuns să înţeleg că aşa nu mai eşti în stare de nimic. Nici de a fi sincer cu tine, nici de a te bucura şi nici de a-l lăsa pe celălalt să te cunoască.
Da, ştiu, săriturile astea la circ vin după multe exerciţii şi numai cu firele de siguranţă, dar cred că ele sunt acolo numai pentru când le e cel mai greu. Nu ele sunt importante, ci relaţia dintre cei doi. Şi încrederea şi deschiderea că împreună vor reuşi.
Şi, da, a doua săritură a fost cu succes. Circarul de pe balansoar a sărit sus, sus, iar celălalt l-a sprijinit pe umeri şi toată lumea a uitat de firele alea de siguranţă.
Credit foto: danylophotography.com
Fac liste şi mă bucur
Că tot vorbeşte lumea la început de an despre planuri de viitor şi depre ce-a fost, pot spune că şi eu sunt genul care îşi face liste. Am liste cu ce filme mi-ar plăcea să văd (pe asta o ţin în telefon) Printre ele s-a numărat şi Închisoarea îngerilor/The Shawshank Redemption, pe care mi-am propus să îl revăd. Sau altele, mai noi. Cum ar fi The Tree of Life. Despre care o prietenă bună spune că ar fi o viziune tarkovskiană comercială despre viaţă. Mă rog, nu a fost tocmai unul dintre preferatele mele.
Am liste cu oameni despre care aş vrea să aflu mai mult. Să le cunosc universul, să îi înţeleg, să învăţ de la şi despre ei. Pe ele le ţin în agenda pe care o am aproape tot timpul cu mine. Îmi tot doresc, de exemplu, să descopăr mai multe despre Tom Junod sau Mike Sager. Aici îmi e mai greu. Pentru că, deşi îi citesc, tot am impresia că nu ajung să ştiu pe deplin cum reuşesc oamenii ăştia să fie atât de buni în ceea ce fac. E una dintre listele care ştiu că mă vor “urmări” mulţi ani.
Mai e acea listă de la birou, cu to do-ul zilnic. Pe care încerc să îl respect şi să îl îmbunătăţesc. Asta ţine foarte mult de time management. Şi încerc, pe cât de mult pot, să fac faţă neprevăzutului astfel încât să mă ţin de program. Pentru asta am citit acum ceva vreme (cred că sunt ani) una dintre cărţile lui Stephen R. Covey pe tema managementul timpului. Stephen Covey e cunoscut în primul rând pentru cartea Eficienţa în 7 trepte. Pentru unii, ideile sale poate sunt un pic învechite, însă merită atenţia celor neiniţiaţi şi care vor să afle mai multe despre leadership şi management.
Mai am liste cu cărţi. Astea sunt mult, mult prea multe. Sunt împrăştiate, sunt notiţe în agende, pe foi, link-uri pe laptop, liste aranjate. Unele aspiraţionale, altele concrete. Mai am o listă “fizică”, adică vreo 50 de cărţi aşteaptă acasă să le vină rândul la citit. Ştiu, e mult, dar mă voi strădui.
Ah, dar cele mai importante, dar şi întortocheate sunt listele alea pe care ajungi uneori să le faci de unul singur la cafea. Cele în care îţi propui să fii… şi de aici poţi completa după cum ştii tu mai bine. Pe toate planurile.
Ah, câte sunt! Şi, culmea, nu mă stresează în niciun fel. Şi ştii de ce: pentru că sunt ale mele. Eu le-am “născocit” şi numai eu le cunosc suma. Şi când mă uit la ele îmi dau seama că nu sunt un TREBUIE, ci un BUCURĂ-TE. Că altfel, puneam pe cineva nedrag să îmi facă el toate înşiruirile astea de mai sus.
Ce am mai facut
Am dansat. Mult. Foarte mult. M am trezit singura si am zambit. Linistea casei in weekenduri poate fi coplesitoare, dar atat de frumoasa si atat de buna. Am fost sincera in cafeneaua unde un barbat trecut de cincizeci de ani facea schite si citea financial times de pe un scaun cu manere din tevi de cupru. Probabil am gresit sa fiu sincera. Am stat la discutii cu sora mea si singura concluzie a fost ca, daca ceva e sa fie, atunci va fi. Restul sunt momente de trecere. Am ascultat o mie si una de melodii si niciuna nu a reusit sa se apropie de starile traite in aceste zile. Am fost agitata, am fost calma. Si iar agitata.
De ieri si pana acum am fumat doar jumatate de tigara. De aici nu are sens sa fac promisiuni, ca nu stiu cumva fi.
In seara asta am vazut Jurnalul unui iubitor de rom. Si am ramas in cap cu chestia urmatoare:
Oamenii sunt singurele vietuitoare care au ales sa creada in Dumnezeu. Si cu toate astea se comporta de parca nu ar avea niciun dumnezeu. Ar fi frumos daca ne am stradui sa nu mai fie asa. Poate dorinta mea e naiva, insa nu stiu de ce tot ma lovesc de oameni care imi spun ca e naiv sa doresti nu doar binele tau, ci si pe al altora.
Sper ca ati fost cuminti. Ca sa nu primiti o bota.
tout ira bien
Am așa o senzație stranie de fiecare dată când mă întorc la casa părinților de-mi vine o poftă de viață și un curaj nemărginit. De parcă al meu curaj ar fi definit numai în preajma oamenilor și lucrurilor dragi.
Când sunt acasă, mă simt în stare de orice. Aș clădi palate, aș lua luna și-aș pune-o în cuierul cu oglindă îngălbenită și pe bune de nu aș fi în stare de orice.
Am băut cafea cu mama, cu sora, cu prietenul meu drag. Apoi cu mătușa și unchiul. Am uitat de negru și de gri. Am râs cu cu gura până la urechi de fiecare dată.
Nu zic că acasă al meu din București e lipsit de culoare, dar aici parcă relele sunt numai de luat în râs și de transformat în fapte bune și parcă și zațul de cafea e mai prietenos decât ăla pe care-l simt la București.
Recunosc, weekendul ăsta am fugit de București. Și de toți care poate au vrut să mă simtă mai aproape de ei. Pentru ei, voi, cei care poate ați căutat răspunsuri prin mine, nu pot să vă spun că o să fie bine. Oriunde ne-o duce vântul. Singuri sau împreună.
vine luna cadourilor. ne panicam?
ok, poate nu stiai cum e sa lucrezi la o revista lunara. ideea e ca se lucreaza in avans cam cu o luna. bine, nu numai la reviste se face lucrul asta.
insa e un pic ciudat ca pe tot parcursul lunii noiembrie, ba chiar dinaintea ei, sa vorbesti despre zapada, sarbatori, cumparaturi si, mai ales, cadouri de Craciun.
Dar, ce sa-i faci, pana la urma te resemnezi, ba chiar incepi incet, incet sa mai pui un colind, sa te amuzi pe nebunia de anul asta. Incepi sa iti faci planuri de vacanta.
si, mai ales, incepi sa te uiti dupa cadouri. aici e avantajul de a lucra la o revista. caci esti la curent cu noutatile mai din toate domeniile. iar cand in redactie se aduna produsele pentru diverse shootinguri, poti cu usurinta gasi idei de cadouri. mai pentru toata lumea. pentru mine e un noroc, caci mai tot timpul am avut greutati in alegerea unor cadouri pentru barbati potrivite.
Azi am admirat accesorii, fulare, caciuli, tricouri, pantaloni, rochite, tenisi, bocanci, obiecte de deco pentru Craciun. zilele trecute am mirosit niste parfumuri de-am innebunit, asa ca deja mi-am notat cateva dintre ele pentru sarbatori.
Si sa va mai spun ceva: eu mai cred in Mos Craciun.
am fost intrebata
Am fost întrebată de ce nu mai scriu pe blog.
Apoi de ce nu mai vreau să merg în unele locuri, să nu mă văd cu unii oameni, de ce îmi umblă mintea atât de mult la muncă, de ce am renunţat la unele plăceri.
Apoi am aflat că aş fi o persoană închisă. Că nu spun totul despre mine. Şi că nu prea ştiu ce vreau.
Mi s-a mai spus că să am grijă de mine. Şi că să nu mai pun atâtea la suflet. Şi am mai aflat că dorul zilelor trecute poate naşte confesiuni pe care niciodată nu le-aş fi crezut spuse.
Am avut nervi, draci, obsesii şi am trecut prin stări de uitare şi fugă de mine. Am pictat, am dansat, am mângâiat şi pipăit. Am râs până la lacrimi. N-am plâns. Dar am avut lacrimi în ochi. Am dăruit şi m-am dăruit. Am primit şi bune şi rele.
Au fost şapte zile în care am simţit că o pot lua razna şi tot atâtea şi aceleaşi zile în care m-am simţit complet de bine.
Şi dacă te-ai întrebat de ce nu am mai scris pe blog, e pentru că mi-am văzut de mine. Chiar şi atunci când nu am ştiut sigur ce vreau. Chiar şi când m-am ferit sau când mi-am pus sufletul pe tavă.
Iar alegerile mele mă privesc numai pe mine. Cu tot cu incoerenţă.
de bine, bine, mult bine
Vineri a fost in pas de dans, de admirat trupa britanica Vondelpark si adus aminte ca vocile britanice sunt atragatoare, atragatoare (desi sonorizarea a lasat de dorit) si pot duce la actiuni care te pot face sa te simti ca-n liceu. Adica zapacita.
Sambata a fost cu picnic in parc. Cu muraturi, chec, usoara mahmureala si ras in hohote. Dupa care a urmat dezmortirea in zgomotosul Chocolat. Nu mai conta zarva din jur cand numai povestile cu pisici, iubiri si tabieturi si cate-n luna si-n stele m-au facut sa ma simt copila rau. Adica: inca n-am ajuns la maturitatea aia de a putea povesti asa frumos si de a gandi asa frumos. Si cu decenta.
A urmat rasfatul. Mai intai singura, cu placeri din alea lumesti. Superficiale rau. Dar care si-au facut efectul. Iar mai apoi Kings Speech si rom si ciocolata si racoare si caldura. Si sentimentul ala ca a fost ca niciodata.
Dimineata de duminica a fost ca o scena din Julie & Julia. Si cu benzi rulante de ametesti si nu stii daca e de la miscare sau de la cine-i langa tine. Si gatit. Gatitul ala la care am renuntat de cateva luni, dar de care imi era asa dor. Cu ciorba de perisoare si aburi de acasa si vin alb. Si fum. Si alte bucate miam, miam. Muzica buna si din nou eu cu mine, zambind mai mult ca niciodata.
Si apoi vinul rosu sec din Bruno, pe Covaciul unde acum cativa ani faceam un reportaj radio in care am surprins atmosfera aia de vechi pe care nu o sa mai avem prea mare prilej sa o simtim. Cu oameni dragi si d’ale gurii de toamna potrivite vinului. Si-apoi in acel acasa al meu cu dileme de fete cucuiete: cum sa pui jaluzele, baieti, mancare, carti, haine, inapoi la realitate.
Si dupa toate aceste intamplari, am din ce in ce mai mult impresia ca povestile si intamplarile cele mai frumoase raman alea pe care nu apuci sa le spui niciodata.
gustul diminetilor…
“Ni se pare că e o datorie a pământului să se lumineze la ora prevăzută. Şi astfel, în loc să aibă gust cosmic, dimineaţa are gustul pastei de dinţi.”
Ăsta e citatul cu care Octavian Paler m-a cucerit definitiv. Nu am citit până de curând nicio carte scrisă de el şi m-am trezit atrasă de Viaţa pe un peron într-un mod inexplicabil.
Ştiu foarte puţine despre Octavian Paler şi cred că asta m-a ajutat să percep cartea asta asa cu este ea: un roman incredibil, cu o scriitură simplă, însă atât de amestecată cu nişte metafore şi simboluri pe care trebuie să recunosc că nu le-am înţeles întru totul.
Viaţa pe un peron se înscrie şi ea în categoria cărţilor pe care le-am citit sau le voi citi nu o dată, ci de cel puţin două ori. Pentru a savura scriitura şi pentru a-mi lămuri unele lucruri rămase încă neînţelese.
Revenind la citatul cu pricina, aşa de rău îmi pare de dimineţile care au numai gustul pastei de dinţi că îmi vine să dau gust de vreau-să-mă-pierd-cu-tine-în-aplicaţia-aia-cu-constelaţii fiecărei seri de acum încolo. Măcar de seri cosmice să mai am prilej, dacă dimineţile sunt cu gresie rece şi pastă de dinţi. Singură sau nu.
Şi pentru că mi-a revenit pofta de lecturi, recomand şi:
Pascal Bruckner – Paradoxul iubirii
Adolf Huxley – Minunata Lume Nouă şi Reîntoarcere în minunata lume nouă. + e demenţială. atât pot spune acum.
ce am (mai) invatat
Ca tot sunt la capitolul schimbari si evolutii de ceva vreme, simt io nevoia aia nebuna de a impartasi niste chestii adunate.
Nu poti invata pe cineva decat atunci si cand el isi doreste asta. Nu cand se complace in propria-i situatie. Daca vrei sa inveti, mai trebuie sa renunti la orgolii si sa ai incredere ca aia care te ajuta iti dau macar un gram din intelepciunea lor. uneori, daca e prostie, poate fi si mai bine.
Trebuie sa faci pace cu hormonii tai. sau macar sa-i canalizezi catre chestiile alea bune din viata ta. mai ales daca esti femeie.
Cam 70 de lei, doua hapuri si o doza de cinism chiar iti pot schimba viitorul. mie si 12-13 lei tot mi-as face macar o zi mai frumoasa.
Lipsa de entuziasm in jurnalism o simte cititorul fix in textele alea pe care si tu stii ca le-ai scris ca sa fie. Si, din nou, virgulele dintre subiect si predicat imi dau ameteli si nervi teribili.
Discutiile cu barbatii aia megacreativi si dezinhibati ar trebui imbratisate de aia mai mici… ca sunt cam cum era vata pe bat in copilarie. excesele duc insa la dezorientari halucinante.
Eu inca invat. si, chiar daca mai am orgolii, accept sfaturi macar in tacere.
fara etichete
Eu zic c-am fi mai relaxati daca nu ne-am mai pune etichete.
Eu nu ma definesc exclusiv prin urmatoarele:
- sunt jurnalist la
- sunt fosta lui
- si ascult numai genul ala de muzica
- sotia lui.
Sunt un om, cu suflet, liber, de altfel, sa fac tot ce-mi trece prin cap si pe bune daca ma simt legata de vreo eticheta. As putea fi gay, bi, cu o mana. As putea fi geniu in matematica sau numai o nebuna careia ii place sa se dea cu capul de toti peretii numai pentru un singur barbat.
Fii, ma, mai destept si renunta la etichete.
Ca socializezi in primul rand cu oameni, nu cu femei, barbati, iubiti, sotii, colegi de birou sau foste.
Amomiesiunadedraci!
Comentarii recente