am fost intrebata
Am fost întrebată de ce nu mai scriu pe blog.
Apoi de ce nu mai vreau să merg în unele locuri, să nu mă văd cu unii oameni, de ce îmi umblă mintea atât de mult la muncă, de ce am renunţat la unele plăceri.
Apoi am aflat că aş fi o persoană închisă. Că nu spun totul despre mine. Şi că nu prea ştiu ce vreau.
Mi s-a mai spus că să am grijă de mine. Şi că să nu mai pun atâtea la suflet. Şi am mai aflat că dorul zilelor trecute poate naşte confesiuni pe care niciodată nu le-aş fi crezut spuse.
Am avut nervi, draci, obsesii şi am trecut prin stări de uitare şi fugă de mine. Am pictat, am dansat, am mângâiat şi pipăit. Am râs până la lacrimi. N-am plâns. Dar am avut lacrimi în ochi. Am dăruit şi m-am dăruit. Am primit şi bune şi rele.
Au fost şapte zile în care am simţit că o pot lua razna şi tot atâtea şi aceleaşi zile în care m-am simţit complet de bine.
Şi dacă te-ai întrebat de ce nu am mai scris pe blog, e pentru că mi-am văzut de mine. Chiar şi atunci când nu am ştiut sigur ce vreau. Chiar şi când m-am ferit sau când mi-am pus sufletul pe tavă.
Iar alegerile mele mă privesc numai pe mine. Cu tot cu incoerenţă.
de bine, bine, mult bine
Vineri a fost in pas de dans, de admirat trupa britanica Vondelpark si adus aminte ca vocile britanice sunt atragatoare, atragatoare (desi sonorizarea a lasat de dorit) si pot duce la actiuni care te pot face sa te simti ca-n liceu. Adica zapacita.
Sambata a fost cu picnic in parc. Cu muraturi, chec, usoara mahmureala si ras in hohote. Dupa care a urmat dezmortirea in zgomotosul Chocolat. Nu mai conta zarva din jur cand numai povestile cu pisici, iubiri si tabieturi si cate-n luna si-n stele m-au facut sa ma simt copila rau. Adica: inca n-am ajuns la maturitatea aia de a putea povesti asa frumos si de a gandi asa frumos. Si cu decenta.
A urmat rasfatul. Mai intai singura, cu placeri din alea lumesti. Superficiale rau. Dar care si-au facut efectul. Iar mai apoi Kings Speech si rom si ciocolata si racoare si caldura. Si sentimentul ala ca a fost ca niciodata.
Dimineata de duminica a fost ca o scena din Julie & Julia. Si cu benzi rulante de ametesti si nu stii daca e de la miscare sau de la cine-i langa tine. Si gatit. Gatitul ala la care am renuntat de cateva luni, dar de care imi era asa dor. Cu ciorba de perisoare si aburi de acasa si vin alb. Si fum. Si alte bucate miam, miam. Muzica buna si din nou eu cu mine, zambind mai mult ca niciodata.
Si apoi vinul rosu sec din Bruno, pe Covaciul unde acum cativa ani faceam un reportaj radio in care am surprins atmosfera aia de vechi pe care nu o sa mai avem prea mare prilej sa o simtim. Cu oameni dragi si d’ale gurii de toamna potrivite vinului. Si-apoi in acel acasa al meu cu dileme de fete cucuiete: cum sa pui jaluzele, baieti, mancare, carti, haine, inapoi la realitate.
Si dupa toate aceste intamplari, am din ce in ce mai mult impresia ca povestile si intamplarile cele mai frumoase raman alea pe care nu apuci sa le spui niciodata.
gustul diminetilor…
“Ni se pare că e o datorie a pământului să se lumineze la ora prevăzută. Şi astfel, în loc să aibă gust cosmic, dimineaţa are gustul pastei de dinţi.”
Ăsta e citatul cu care Octavian Paler m-a cucerit definitiv. Nu am citit până de curând nicio carte scrisă de el şi m-am trezit atrasă de Viaţa pe un peron într-un mod inexplicabil.
Ştiu foarte puţine despre Octavian Paler şi cred că asta m-a ajutat să percep cartea asta asa cu este ea: un roman incredibil, cu o scriitură simplă, însă atât de amestecată cu nişte metafore şi simboluri pe care trebuie să recunosc că nu le-am înţeles întru totul.
Viaţa pe un peron se înscrie şi ea în categoria cărţilor pe care le-am citit sau le voi citi nu o dată, ci de cel puţin două ori. Pentru a savura scriitura şi pentru a-mi lămuri unele lucruri rămase încă neînţelese.
Revenind la citatul cu pricina, aşa de rău îmi pare de dimineţile care au numai gustul pastei de dinţi că îmi vine să dau gust de vreau-să-mă-pierd-cu-tine-în-aplicaţia-aia-cu-constelaţii fiecărei seri de acum încolo. Măcar de seri cosmice să mai am prilej, dacă dimineţile sunt cu gresie rece şi pastă de dinţi. Singură sau nu.
Şi pentru că mi-a revenit pofta de lecturi, recomand şi:
Pascal Bruckner – Paradoxul iubirii
Adolf Huxley – Minunata Lume Nouă şi Reîntoarcere în minunata lume nouă. + e demenţială. atât pot spune acum.
ce am (mai) invatat
Ca tot sunt la capitolul schimbari si evolutii de ceva vreme, simt io nevoia aia nebuna de a impartasi niste chestii adunate.
Nu poti invata pe cineva decat atunci si cand el isi doreste asta. Nu cand se complace in propria-i situatie. Daca vrei sa inveti, mai trebuie sa renunti la orgolii si sa ai incredere ca aia care te ajuta iti dau macar un gram din intelepciunea lor. uneori, daca e prostie, poate fi si mai bine.
Trebuie sa faci pace cu hormonii tai. sau macar sa-i canalizezi catre chestiile alea bune din viata ta. mai ales daca esti femeie.
Cam 70 de lei, doua hapuri si o doza de cinism chiar iti pot schimba viitorul. mie si 12-13 lei tot mi-as face macar o zi mai frumoasa.
Lipsa de entuziasm in jurnalism o simte cititorul fix in textele alea pe care si tu stii ca le-ai scris ca sa fie. Si, din nou, virgulele dintre subiect si predicat imi dau ameteli si nervi teribili.
Discutiile cu barbatii aia megacreativi si dezinhibati ar trebui imbratisate de aia mai mici… ca sunt cam cum era vata pe bat in copilarie. excesele duc insa la dezorientari halucinante.
Eu inca invat. si, chiar daca mai am orgolii, accept sfaturi macar in tacere.
fara etichete
Eu zic c-am fi mai relaxati daca nu ne-am mai pune etichete.
Eu nu ma definesc exclusiv prin urmatoarele:
- sunt jurnalist la
- sunt fosta lui
- si ascult numai genul ala de muzica
- sotia lui.
Sunt un om, cu suflet, liber, de altfel, sa fac tot ce-mi trece prin cap si pe bune daca ma simt legata de vreo eticheta. As putea fi gay, bi, cu o mana. As putea fi geniu in matematica sau numai o nebuna careia ii place sa se dea cu capul de toti peretii numai pentru un singur barbat.
Fii, ma, mai destept si renunta la etichete.
Ca socializezi in primul rand cu oameni, nu cu femei, barbati, iubiti, sotii, colegi de birou sau foste.
Amomiesiunadedraci!
si eu plang sub dus
Mi-e dor de casa si acel acasa pe care l-am pierdut ceva vreme. Uneori, am impresia ca au trecut ani, alteori zile, de cand nu am mai simtit acel acasa drag, dulce, acea suma a trairilor care imi ofereau confortul si caldura incredibil de dulce si imposibil de descris.
Azi-dimineata, treaza de devreme si dormita putin, m-am indreptat catre dusul strain. Eram buimaca, cum se spune. Am stat putin aplecata, asteptand ca apa sa fie fierbinte (numai grabitii, amantele si amantii isi mai fac dus duminica asa de dimineata, asa ca mai trebuie sa astepti pana apa curge calda, calda). Mi-am agatat tricoul si shortul pe bara de metal si am intrat sub dus.
Mi-am pus dusul sub cap. Apa aia atat de calda si gelul de dus, cu aroma lui de dulce-casa mi-au adus aminte de lucruri petrecute aievea. De aburi de cada, faianta alba si gresie gri-albastra. Si miros de acasa.
Am plans, mi-am lovit usor genunchii de faianta si am plans pentru prima oara sub dus. Ca mi-e dor de acasa ala al meu, cu suma amintirilor si singuratatilor mele.
fara raspunsuri.
Azi e una din acele zile cand nu mai stiu sa fac diferenta dintre bine si rau. Ce e bine pentru mine? e o intrebare retorica. Nu e nevoie de raspuns. E bine sa fiu iubita sau sa ma indragostesc al naibilui de rau incat sa ma pierd pe mine? N-am raspunsuri la astfel de intrebari.
Ma bucur, insa, de momente rebele (prea proaspete ca sa le pot pune in cuvinte). Ma rasfat cu limonade a la lente, cu shake-uri de ciocolata asezonate cu voce masculina. Simt arome de mosc, de tutun si ceva alcool. Le las sa stea o vreme pe pielea mea. Fac planuri. De plecat, bineinteles. Azi, sunt mai libera ca niciodata, vorba cuiva, si sa mor daca nu e mai bine ca niciodata.
“Soft lips are open, knuckles are pale…” suna tare (si bine) in castile mele.
here i am
Here I am… Aterizeaza avioane peste plaja mea, iar langa sezlongul meu sunt doar o carte imprumutata de la hotel, o cola si niste tigari. Iar valurile si apa sunt asa cum mi le-am imaginat. Am dormit aproape 12 ore neintrerupte si as mai fi dormit… Aveam totusi nevoie de soarele asta care te face sa uiti de orice.
Cladirile sunt de un alb-laptos, iar gandurile mele se ineaca in ele. Nu e nici trecut, nici viitor. Doar prezent.
E plaja unde nu e nevoie de povesti de iubire, doar de relaxare. De prezent. Here I am. Si e atat de bine…
ce-am mai citit
Am avut, pana de curand, o perioada in care nu am putut sa citesc mai deloc. Eram prea in gandurile mele, prea pe drumuri. Agitata sau cu multa multa muzica in cap. Insa ma bucur ca am trecut peste momentul cu pricina si mi-a revenit apetitul pentru carti. Si m-am pus pe recuperat.
Am inceput cu Andrei Plesu – Despre frumusetea uitata a vietii. O carte de eseuri publicate in Adevarul si Dilema Veche. O carte pe care am simtit-o de un pesimism mare, mare, mare. Eseuri pe care nu cred ca le voi mai citi. Desi sunt reprezentative pentru realitatea zilei de azi, eseurile astea nu vreau sa le mai citesc. Nu-mi plac. Si asta e.
Am citit The Reader. Stiu, stiu. Trebuia sa o fac mai demult. M-a innebunit povestea, desi filmul l-am vazut, dar uneori o carte face de mii de ori mai mult decat ecranizarea ei. Si merita recitita.
Momentan, recitesc Trei intr-o barca. Am schimbat mood-ul. Si mi-am adus aminte de ceai. Si de cat de mult poate sa imi placa.
Iata si motivul:
“[stomacul] dupa o ceasca cu ceai (doua lingurinte cu frunze pentru fiecare ceasca si nu le opariti mai mult de trei minute!) ii spune creierului: Acum trezeste-te si arata ce esti in stare. Fii elocvent, profund si duios, scruteaza natura si viata cu privirea limpede, desfa aripile albe ale gandului tau sfios si te-avanta, asemenea unui duh divin, peste valtoarea lumii de sub tine, sus, tot mai sus, pe potecile nesfarsite ale stelelor invapaiate, pana la portile vesniciei!”
Ei, da. Ceaiul nostru cel de toate zilele. Si chiar cred ca uneori ceaiul e mai bun decat orice cafea din lume. 
un algocalmin, va rog
“-Buna ziua, as dori si eu un algocalim. O folie, de fapt.
- Aveti reteta?
…(pauza de gandire) – A, am uitat ca acum se da cu reteta.
- Da, se da cu reteta. Luati altceva.
-Bine, atunci dati-mi un advil.”
Cam asta e discutia pe care am avut-o ultima data cand am intrat intr-o farmacie. Imi aduc si acum aminte cand au aparut stirile ca Algocalminul nu se mai elibereaza decat cu reteta. Nu mai stiu de ce. Probabil ca ne face rau, nu?! Eu m-am obisnuit cu el de pe vremea… aia buna din liceu. Cand aveam niste dureri specifice care numai cu algocalmin treceau. Era facatorul meu de minuni. Ma scapa de dureri de cap, de masele, de burtica… eu si algocalminul avem o relatie speciala. Sau aveam, din moment ce presupun ca orice farmacista ma va intreba de acum incolo daca am reteta.
Acum, ca nu il mai am pe algocalim, am trecut la Advil. Dar nu e tot aia. E ca si cum as incerca sa inlocuiesc vechiul iubit cu ceva nou. Nu avem o relatie. Mi-am mai dres amarul cu noile pastile, nu spun ca nu-s bune deloc, dar puterea obisnuintei are castig de cauza.
Mi-am promis, totusi, sa uit de algocalmin. Imi tot spun ca in toti acesti ani imi facea rau. Ca aveam o relatie viciata. Incerc sa ma conving singura. Mai beau un pahar cu apa si ma gandesc cat de rau imi facea. La naiba, relatii si obisnuinte!
Comentarii recente