insa e un pic ciudat  ca pe tot parcursul lunii noiembrie, ba chiar dinaintea ei, sa vorbesti despre zapada, sarbatori, cumparaturi si, mai ales, cadouri de Craciun.

Dar, ce sa-i faci, pana la urma te resemnezi, ba chiar incepi incet, incet sa mai pui un colind, sa te amuzi pe nebunia de anul asta. Incepi sa iti faci planuri de vacanta.

si, mai ales, incepi sa te uiti dupa cadouri. aici e avantajul de a lucra la o revista. caci esti la curent cu noutatile mai din toate domeniile. iar cand in redactie se aduna produsele pentru diverse shootinguri, poti cu usurinta gasi idei de cadouri. mai pentru toata lumea. pentru mine e un noroc, caci mai tot timpul am avut greutati in alegerea unor cadouri pentru barbati potrivite.

Azi am admirat accesorii, fulare, caciuli, tricouri, pantaloni, rochite, tenisi, bocanci, obiecte de deco pentru Craciun. zilele trecute am mirosit niste parfumuri de-am innebunit, asa ca deja mi-am notat cateva dintre ele pentru sarbatori.

Si sa va mai spun ceva: eu mai cred in Mos Craciun.

Our natural preference for pleasure is the brain’s most efficient mechanism for ranking what is most important to us from the vast number of options available. Pleasure is the key to rationality. Furthermore, rational thought cannot take place without being coloured by emotions.

Oricat de rational ai crede ca esti atunci cand faci alegeri, mai ales de cumparaturi, de fapt esti condus de emotii. Ideea articolului e dusa mult mai departe, si ni se spune sa uitam de logica, ca oamenii isi doresc sa se distreze si ca toate aceste lucruri pot fi exploatate si de catre producatori, branduri&co. (Un exemplu haios este cel al magazinului Viktor&Rolf din Milano, unde au design atipic, intors)

Suntem niste emotionali, toti, as zice ) Asta intr-un ton optimist. Insa ce ma face pe mine sa ma simt bine? Acum? (acum-ul asta e atat de rational…) Sub impulsul emotiilor ce-mi place sa fac, sa simt, sa experimentez, sa pipai, sa vad, sa aud acum s-ar putea sa nu-mi mai fel de bine peste X clipe.

I-as intreba pe cercetatorii care au scris acest articol daca nu cumva, uneori, informatia ramane blocata undeva la sistemul limbic (responsabil pentru sentimente) si nu mai ajunge la neo-cortext (responsabil cu ratiunea si intelectul). Adica, da, domne, imi place, actionez, ma bucur de ceva-ul acela, spuf! placerea s-a dus. Si tot asa intr-un ciclu de alegeri mai mult emotionale decat rationale… Pentru ca de multe ori am impresia ca si eu fac asta. Oare cate din alegerile facute sunt rationale si nu emotionale? Sau oi fi eu mai blonda si-mi lipseste partea cu ratiunea si intelectul )

Azi – eu creez, el creează, noi creăm. No comment, că eu credeam că e știut de majoritate.

Dacă ai o funcție destul de importantă într-o companie și mergi la evenimentul tău de lansare de produs, nu întreba jurnalistul: Dar nu o să scrieți de rău, nu? Întrebarea asta parcă e un îndemn… nu?!

Dacă ești PR și vorbești cu un jurnalist pe mail de 1-2 ori, nu înseamnă că mailul tău trebuie să fie în genul: ”Scuze k nu am trimis mai devreme dar mi-a mankat pisica tema. Pupix. Sper k poza fakut cu tel sa iti fie de ajutor…” Ce e astaaaaaaaaa?

Da…, tot am dat cu pietre. Acu, dați și voi, că se poate și-mi asum. Spre exemplu, că nu prea răspund la telefon. Mea culpa.

Nu obisnuiesc sa scriu despre evenimentele la care merg, lista ar fi lunga, intamplarile mai putin inedite. Insa azi, cand La Bibliotheque si-a aniversat un an, Dragos Bucurenci mi-a adus aminte (sper ca si celorlalti prezenti) cat de frumoasa poate fi poezia. Si nu orice fel, ci versurile lui Minulescu. Cu umor, cu emotie, cu tarie, cu incredere, asa au sunat sapte poezii ale lui Minulescu. N-am vazut asa entuziasm de foarte multa vreme. Sa auzi “Celei mai aproape” sau “Celei care minte” recitate de Dragos Bucurenci (de care m-am convins de mai de mult ca e o gazda perfecta la evenimente) a fost superb.

Nu m-am asteptat sa aleaga Celei care minte. Imi aminteam doar un vers din poezie si ma tot intrebam daca va fi si aceasta poezie intre ele. M-am bucurat. Si nu mai stiu cand a fost emotia mai mare: cand a citit Celei care minte sau Celei mai aproape.

Celei care scrie ii e dor de astfel de emotii. De poezie spusa increzator, cucernic. Celei care scrie ii e dor sa i se spuna povesti, sa i se scrie, sa i se explice. Ii e dor sa se piarda printre cuvinte, buze, lectii despre rasarit de soare cu miros de padure, lilieci infloriti in par, explicatii infinite despre spatiul finit si infinit. Celei care scrie ii e dor…

Și mi-am dat seama că suntem tare norocoși, noi, ăștia care avem oameni care să ne sfătuiască în clipele în care îți vine să lași totul baltă, în clipele în care știi că lucrurile merg greu, însă ei, ce de lângă noi, nu uită de omenie.

Până la urmă, despre asta este vorba: de omenie. S-ar putea să nu fiu înțeleasă cum trebuie, mi se întâmplă asta destul de des în ultima vreme, însă cred că în momentele grele, e important să nu uiți de omenie.

Acum, liniște…

Începutul perfect pentru noul meu angajament: plimbarea dintr-un magazin în altul, de la un mall la atul, pentru a aduna prețioasele hăinuțe care vor fi prezentare spre deliciul cititoarelor în numărul din martie.
Cum vă spuneam: maratonul hăinuțelor. Însoțită de fashion directorul aka Scumpa , înarmate cu cafea, vizualuri și răbdare ne-am pornit peripeția dis de dimineață, într-unul din megasuperhiper magazinele țării.

La ora unu – pauza de masă, un mall dat gata (aproape, nici chiar așa!) și pregătirea de a aduna de prin magazine toate hainele și accesoriile ”luate-n vizor”. Reenergizarea cu niște Coca Cola și pregătirea pentru cărat. Când cari așa multe pungi, cel puțin îți păstrezi brațele în formă, vorba Scumpei.
Au mai urmat alte câteva ture prin magazinele de la un alt capăt de București, asezonate cu discuții de la parfumuri cu un miros care excită (da, da, eu sunt aia care reacționează așa la cel puțin un parfum.) până la nelămuriri de genul: da’ la noi de ce intră așa de târziu noile colecții în magazine. Eh…

Bucurie, bucurie, până pe-nserat, când realizezi că n-ai fost deloc la toaletă și-ncepi să îți pui semne de întrebare de cum ai stat așa, fără să  te scapi în pantaloni. Iar apoi răspunsul: a, păi dacă îți place ce faci…adrenalina te face să uiți de tot.

Pentru mine, urmează o săptămână în același ritm. Vouă v-ar plăcea să fiți redactor de modă?

Ştie ce e bunul gust. Fie că e îmbrăcat la sacou, fie cu hanorac.

Are mereu cuvintele potrivite cu el. Şi poate să conducă, cu uşurinţă, orice conversaţie şi mai ales s-o ducă în locul în care vrea el.

E de gen masculin, cu una sau două excepţii (nu întreba de ce)

Te provoacă intelectual. Mai întotdeauna.

Mai rar asemenea persoane, dar mă bucur că le am aproape. Două minute alături de ele te fac să uiţi de toate greutăţile de peste zi. Şi sper că atunci când voi fi mare să fiu şi eu la fel

Experiențele mele la Bolero pot fi prilejul unei cărți. Iar ”povestea” mea de redactor va continua la Joy. Lucrez pentru ultimul număr al revistei Bolero și-mi pare rău că nu pot găsi cuvinte potrivite pentru a spune cât de mult țin la această revistă.

Însă știu că aceeași strădanie, același entuziasm și aceeași poftă pentru ceea ce voi scrie mă vor ghida și la Joy.

Eu, aceeași Cristina!

Meda Victor mi s-a părut de o coerenţă şi o eleganţă uimitoare, iar drept dovadă stau răspunsurile din interviul meu. Îmi place de ea că munceşte enorm – a stat cuminte la şedinţa foto şi în cele două ore şi ceva a repetat ca pentru o adevărată piesă de teatru.
Pe Istvan l-am intervievat după repetiţii şi era cu gândul la ce abia se terminase. Mi-a plăcut viziunea lui despre ce alegeri facem în viaţă şi cum ar trebui să fim ancoraţi mai mult în prezent, să nu ne gândim prea mult nici la trecut, nici la viitor.

La şedinţa foto, Meda mi-a dovedit energia interioară pe care o are şi care o ajută să fie ancorată în rolurile pe care le joacă, iar Istvan pur şi simplu m-a fascinat cu uşurinţa cu care executa mişcările de dans. De altfel, e şi normal, pentru că joacă la Centrul Naţional al Dansului din Bucureşti.

Mai trebuie să spun că pozele publicate nu sunt mai multe poze suprapuse; Cristian Radu (www.cristianradu.ro) a folosit o tehnică puţin mai complicată: a mărit timpul de expunere al unei fotografii şi a declanşat bliţul de mai multe ori pentru a obţine acele mişcări şi suprapuneri.

După întâlnirile avute cu ei, ce-am făcut eu? M-am înscris la cursuri de dans la CNDB (www.cndb.ro). Altfel nu se putea!
Foto: Cristian Radu