Fac liste şi mă bucur
Că tot vorbeşte lumea la început de an despre planuri de viitor şi depre ce-a fost, pot spune că şi eu sunt genul care îşi face liste. Am liste cu ce filme mi-ar plăcea să văd (pe asta o ţin în telefon) Printre ele s-a numărat şi Închisoarea îngerilor/The Shawshank Redemption, pe care mi-am propus să îl revăd. Sau altele, mai noi. Cum ar fi The Tree of Life. Despre care o prietenă bună spune că ar fi o viziune tarkovskiană comercială despre viaţă. Mă rog, nu a fost tocmai unul dintre preferatele mele.
Am liste cu oameni despre care aş vrea să aflu mai mult. Să le cunosc universul, să îi înţeleg, să învăţ de la şi despre ei. Pe ele le ţin în agenda pe care o am aproape tot timpul cu mine. Îmi tot doresc, de exemplu, să descopăr mai multe despre Tom Junod sau Mike Sager. Aici îmi e mai greu. Pentru că, deşi îi citesc, tot am impresia că nu ajung să ştiu pe deplin cum reuşesc oamenii ăştia să fie atât de buni în ceea ce fac. E una dintre listele care ştiu că mă vor “urmări” mulţi ani.
Mai e acea listă de la birou, cu to do-ul zilnic. Pe care încerc să îl respect şi să îl îmbunătăţesc. Asta ţine foarte mult de time management. Şi încerc, pe cât de mult pot, să fac faţă neprevăzutului astfel încât să mă ţin de program. Pentru asta am citit acum ceva vreme (cred că sunt ani) una dintre cărţile lui Stephen R. Covey pe tema managementul timpului. Stephen Covey e cunoscut în primul rând pentru cartea Eficienţa în 7 trepte. Pentru unii, ideile sale poate sunt un pic învechite, însă merită atenţia celor neiniţiaţi şi care vor să afle mai multe despre leadership şi management.
Mai am liste cu cărţi. Astea sunt mult, mult prea multe. Sunt împrăştiate, sunt notiţe în agende, pe foi, link-uri pe laptop, liste aranjate. Unele aspiraţionale, altele concrete. Mai am o listă “fizică”, adică vreo 50 de cărţi aşteaptă acasă să le vină rândul la citit. Ştiu, e mult, dar mă voi strădui.
Ah, dar cele mai importante, dar şi întortocheate sunt listele alea pe care ajungi uneori să le faci de unul singur la cafea. Cele în care îţi propui să fii… şi de aici poţi completa după cum ştii tu mai bine. Pe toate planurile.
Ah, câte sunt! Şi, culmea, nu mă stresează în niciun fel. Şi ştii de ce: pentru că sunt ale mele. Eu le-am “născocit” şi numai eu le cunosc suma. Şi când mă uit la ele îmi dau seama că nu sunt un TREBUIE, ci un BUCURĂ-TE. Că altfel, puneam pe cineva nedrag să îmi facă el toate înşiruirile astea de mai sus.
Ce am mai facut
Am dansat. Mult. Foarte mult. M am trezit singura si am zambit. Linistea casei in weekenduri poate fi coplesitoare, dar atat de frumoasa si atat de buna. Am fost sincera in cafeneaua unde un barbat trecut de cincizeci de ani facea schite si citea financial times de pe un scaun cu manere din tevi de cupru. Probabil am gresit sa fiu sincera. Am stat la discutii cu sora mea si singura concluzie a fost ca, daca ceva e sa fie, atunci va fi. Restul sunt momente de trecere. Am ascultat o mie si una de melodii si niciuna nu a reusit sa se apropie de starile traite in aceste zile. Am fost agitata, am fost calma. Si iar agitata.
De ieri si pana acum am fumat doar jumatate de tigara. De aici nu are sens sa fac promisiuni, ca nu stiu cumva fi.
In seara asta am vazut Jurnalul unui iubitor de rom. Si am ramas in cap cu chestia urmatoare:
Oamenii sunt singurele vietuitoare care au ales sa creada in Dumnezeu. Si cu toate astea se comporta de parca nu ar avea niciun dumnezeu. Ar fi frumos daca ne am stradui sa nu mai fie asa. Poate dorinta mea e naiva, insa nu stiu de ce tot ma lovesc de oameni care imi spun ca e naiv sa doresti nu doar binele tau, ci si pe al altora.
Sper ca ati fost cuminti. Ca sa nu primiti o bota.
tout ira bien
Am așa o senzație stranie de fiecare dată când mă întorc la casa părinților de-mi vine o poftă de viață și un curaj nemărginit. De parcă al meu curaj ar fi definit numai în preajma oamenilor și lucrurilor dragi.
Când sunt acasă, mă simt în stare de orice. Aș clădi palate, aș lua luna și-aș pune-o în cuierul cu oglindă îngălbenită și pe bune de nu aș fi în stare de orice.
Am băut cafea cu mama, cu sora, cu prietenul meu drag. Apoi cu mătușa și unchiul. Am uitat de negru și de gri. Am râs cu cu gura până la urechi de fiecare dată.
Nu zic că acasă al meu din București e lipsit de culoare, dar aici parcă relele sunt numai de luat în râs și de transformat în fapte bune și parcă și zațul de cafea e mai prietenos decât ăla pe care-l simt la București.
Recunosc, weekendul ăsta am fugit de București. Și de toți care poate au vrut să mă simtă mai aproape de ei. Pentru ei, voi, cei care poate ați căutat răspunsuri prin mine, nu pot să vă spun că o să fie bine. Oriunde ne-o duce vântul. Singuri sau împreună.
am fost intrebata
Am fost întrebată de ce nu mai scriu pe blog.
Apoi de ce nu mai vreau să merg în unele locuri, să nu mă văd cu unii oameni, de ce îmi umblă mintea atât de mult la muncă, de ce am renunţat la unele plăceri.
Apoi am aflat că aş fi o persoană închisă. Că nu spun totul despre mine. Şi că nu prea ştiu ce vreau.
Mi s-a mai spus că să am grijă de mine. Şi că să nu mai pun atâtea la suflet. Şi am mai aflat că dorul zilelor trecute poate naşte confesiuni pe care niciodată nu le-aş fi crezut spuse.
Am avut nervi, draci, obsesii şi am trecut prin stări de uitare şi fugă de mine. Am pictat, am dansat, am mângâiat şi pipăit. Am râs până la lacrimi. N-am plâns. Dar am avut lacrimi în ochi. Am dăruit şi m-am dăruit. Am primit şi bune şi rele.
Au fost şapte zile în care am simţit că o pot lua razna şi tot atâtea şi aceleaşi zile în care m-am simţit complet de bine.
Şi dacă te-ai întrebat de ce nu am mai scris pe blog, e pentru că mi-am văzut de mine. Chiar şi atunci când nu am ştiut sigur ce vreau. Chiar şi când m-am ferit sau când mi-am pus sufletul pe tavă.
Iar alegerile mele mă privesc numai pe mine. Cu tot cu incoerenţă.
de bine, bine, mult bine
Vineri a fost in pas de dans, de admirat trupa britanica Vondelpark si adus aminte ca vocile britanice sunt atragatoare, atragatoare (desi sonorizarea a lasat de dorit) si pot duce la actiuni care te pot face sa te simti ca-n liceu. Adica zapacita.
Sambata a fost cu picnic in parc. Cu muraturi, chec, usoara mahmureala si ras in hohote. Dupa care a urmat dezmortirea in zgomotosul Chocolat. Nu mai conta zarva din jur cand numai povestile cu pisici, iubiri si tabieturi si cate-n luna si-n stele m-au facut sa ma simt copila rau. Adica: inca n-am ajuns la maturitatea aia de a putea povesti asa frumos si de a gandi asa frumos. Si cu decenta.
A urmat rasfatul. Mai intai singura, cu placeri din alea lumesti. Superficiale rau. Dar care si-au facut efectul. Iar mai apoi Kings Speech si rom si ciocolata si racoare si caldura. Si sentimentul ala ca a fost ca niciodata.
Dimineata de duminica a fost ca o scena din Julie & Julia. Si cu benzi rulante de ametesti si nu stii daca e de la miscare sau de la cine-i langa tine. Si gatit. Gatitul ala la care am renuntat de cateva luni, dar de care imi era asa dor. Cu ciorba de perisoare si aburi de acasa si vin alb. Si fum. Si alte bucate miam, miam. Muzica buna si din nou eu cu mine, zambind mai mult ca niciodata.
Si apoi vinul rosu sec din Bruno, pe Covaciul unde acum cativa ani faceam un reportaj radio in care am surprins atmosfera aia de vechi pe care nu o sa mai avem prea mare prilej sa o simtim. Cu oameni dragi si d’ale gurii de toamna potrivite vinului. Si-apoi in acel acasa al meu cu dileme de fete cucuiete: cum sa pui jaluzele, baieti, mancare, carti, haine, inapoi la realitate.
Si dupa toate aceste intamplari, am din ce in ce mai mult impresia ca povestile si intamplarile cele mai frumoase raman alea pe care nu apuci sa le spui niciodata.
ce am (mai) invatat
Ca tot sunt la capitolul schimbari si evolutii de ceva vreme, simt io nevoia aia nebuna de a impartasi niste chestii adunate.
Nu poti invata pe cineva decat atunci si cand el isi doreste asta. Nu cand se complace in propria-i situatie. Daca vrei sa inveti, mai trebuie sa renunti la orgolii si sa ai incredere ca aia care te ajuta iti dau macar un gram din intelepciunea lor. uneori, daca e prostie, poate fi si mai bine.
Trebuie sa faci pace cu hormonii tai. sau macar sa-i canalizezi catre chestiile alea bune din viata ta. mai ales daca esti femeie.
Cam 70 de lei, doua hapuri si o doza de cinism chiar iti pot schimba viitorul. mie si 12-13 lei tot mi-as face macar o zi mai frumoasa.
Lipsa de entuziasm in jurnalism o simte cititorul fix in textele alea pe care si tu stii ca le-ai scris ca sa fie. Si, din nou, virgulele dintre subiect si predicat imi dau ameteli si nervi teribili.
Discutiile cu barbatii aia megacreativi si dezinhibati ar trebui imbratisate de aia mai mici… ca sunt cam cum era vata pe bat in copilarie. excesele duc insa la dezorientari halucinante.
Eu inca invat. si, chiar daca mai am orgolii, accept sfaturi macar in tacere.
fara raspunsuri.
Azi e una din acele zile cand nu mai stiu sa fac diferenta dintre bine si rau. Ce e bine pentru mine? e o intrebare retorica. Nu e nevoie de raspuns. E bine sa fiu iubita sau sa ma indragostesc al naibilui de rau incat sa ma pierd pe mine? N-am raspunsuri la astfel de intrebari.
Ma bucur, insa, de momente rebele (prea proaspete ca sa le pot pune in cuvinte). Ma rasfat cu limonade a la lente, cu shake-uri de ciocolata asezonate cu voce masculina. Simt arome de mosc, de tutun si ceva alcool. Le las sa stea o vreme pe pielea mea. Fac planuri. De plecat, bineinteles. Azi, sunt mai libera ca niciodata, vorba cuiva, si sa mor daca nu e mai bine ca niciodata.
“Soft lips are open, knuckles are pale…” suna tare (si bine) in castile mele.
in liniste
Bataliile cu tine se duc mereu in liniste. Din afara, poti parea uneori autist, nebun, aerian, ba chiar prost sau antisocial. Insa sunt momentele tale cu tine. Atunci e cel mai greu. Cand nu mai ai de ce sa te agati, cand telefoanele nu mai suna si nici zgomotul strazii nu iti poate acoperi gandurile. Cum sa faci oare sa nu ramai asa, autist, cum te vad altii? Cum sa iti rezolvi problemele de unul singur? Stiu unii care nu isi fac timp pentru gandurile lor. Care merg la toate terasele, toate evenimentele sau alearga prin toate vacantele sa nu se asculte pe sine. Sunt altii care se arunca in bratele oricui, numai sa fuga de propriile batalii. Fac pe indragostitii, cand, de fapt, stiu ca problema e in ei.
Eu, una, nu am fost niciodata genul singuratic. Mi-a placut sa am un fel de ghid langa mine, un prieten mai tot timpul, cu care sa ma lamuresc in afara si, mai apoi, sa pun ordine. Sa castig batalia interioara. Insa, imi aduc aminte cand in clasa a 11a am ramas singura, singura cu gandurile. De atunci nu am mai trecut prin asa ceva. Pana acum. Si tot ce stiu sa spun e ca iti trebuie forta. Sa iti impui sa gandesti si sa actionezi corect. Caci bataliile interioare mi se pare mie ca merg mana in mana cu multe ganduri inchise la culoare. Pe care trebuie sa le educi. Carora trebuie sa le spui sa stea departe de tine. Bataliile cu tine se duc mereu in liniste. Si te educa cel mai mult. Si e permis sa fii autist, nebun si aerian.
privind soarele in fata :-)
Am inceput zilele astea sa citesc inca o carte scrisa de Irvin Yalom, autorul despre care am mai vorbit acum ceva vreme, un psihoterapeut care ma fascineaza. Privind soarele in fata, o lucrare pentru unii poate prea teoretica, insa practica, vorbeste despre frica de moarte si Irvin da exemple cat se poate de frumoase.
La inceput, da exemplul unei mame, pe nume Susan, al carei baiat, George, ajunge la inchisoare, iar mama trece printr-o drama personala destul de grea. Insa, ce mi-a atras atentia a fost urmatorul citat:
[Susan] Stia de asemenea ca intrebarea “De ce mi-a facut George asta?” era irationala, si a dat din cap aprobator cand i-am spus ca trebuie sa se excluda pe sine din situatie. Recidiva lui nu avea nicio legatura cu ea.
Ah, asa de mult raportam problemele celor apropiati la propria noastra persoana… si gresim. Alegerile facute de iubiti, frati, surori… chiar daca gresite, nu au nicio legatura cu noi. Daca cineva te-a dezamagit, nu incerca sa raspunzi intrebarii de mai sus. S-ar putea sa fierbi prea mult timp in suc propriu si sa nu ai niciun raspuns. Eu, una, pana recent, mi-am pus de prea multe ori intrebarea asta. Acum, gata! Nu-mi mai trebuie.
Primul pas recomandat de Irvin lui Susan pentru a reduce anxietatea simtita a fost sa rupa legatura cu George, sa nu mai comunice pret de cateva saptamani. Finalul? Susan s-a reinventat, a trecut greul si i-a fost din ce in ce mai bine. Ce-mi plac coincidentele revelatoare 
Cupcake Brown sau cum sa o iei de la capat
Povestea, descoperita astazi, a lui Cupcake Brown mi-a luminat ziua. S-a nascut intr-o familie care a iubit-o, a avut parte de cateva tragedii (printre care si moartea mamei cand Cupcake era mica), ajunsa la casa de copii, dependenta de droguri… Intr-o zi, cand si-a vazut imaginea in geamul unei vitrine a realizat ca nu se mai recunoastea. Drogurile o schimbasera foarte mult fizic… cine stie la nivel mental cum s-o fi simtit.
Iar de atunci, povestea ei a luat calea succesului. Si-a dat seama ca vrea sa devina avocat si a pornit de la zero. A mers la scoala si incet, incet totul a revenit la normal.
Filmuletul cu povestea ei se gaseste aici.
Intrebata de reporter ce ar spune mama ei, acum cand a devenit avocat de succes, Cupcake a raspuns:
“I think she woukld say what God would say! Well done, My child.”
Cupcake e eroul meu: demonstreaza ca, oricat de greu ti-ar fi, poti sa te ridici, sa depasesti toate greutatile, sa fii ceea ce iti doresti sa fii. Povestea asta vine in viata mea la momentul oportun. Cat de mici sunt dramele mele de zi cu zi si cat de absorbita sunt de ele, cand ar trebui sa gandesc spre viitor. La ce voi face, ce voi schimba. Sa ma gandesc la mine. La bine meu.
Daca eu nu pot, atunci cand?!
Comentarii recente