E cald. Şi nu mă pot gândi decât la vara trecută. Aia care s-a terminat cam alaltăieri, că ieri era iarna aia din care nu mi-aduc aminte decât un viscol năpraznic şi gândul meu de a pleca singură prin Bucureştiul înnămeţit. Bine c-a avut cine să aibă grijă de mine. Măcar iarna.
Acum, vara asta-i o nemernică. Nu se mai lasă aşteptată. Se bagă şi ea cu bocancii-n viaţa mea. Nici ea (dar nici eu) parcă nu mai are răbdare. Nu ştiu unde s-o grăbi ea aşa mult, dar pe bune de nu mă enervează. Că eu îmi vreau primăvara înapoi.

Ştiu: scrisul la ore aşa matinale nu îmi e mai deloc cunoscut. Prilej pentru care închei.

Cum stau eu în faţa compului de la birou, cu lista de deadline-uri în faţă, cu vreo 3 .doc-uri deschise, cu foi şi reviste în jurul meu, mă simt un om mare. Un om care iubeşte ce face. Un om care îşi plănuieşte ziua de luni, marţi, miercuri, luna martie, luna aprilie, anul ăsta. Pe zile sau cu sincope.

Îmi place biroul meu. Aici am narcise primite de înainte de 1 martie, aici beau cele mai bune cafele, aici am momente când “meşteresc” proiecte DIY (do it yourself). Motivaţionale. Aici fredonez melodii, sunt serioasă, sunt copilă. Sunt eu. Aici am fost sunată acum câteva zile să mi se spună că facem treabă bună cu revista. Şi-am fost în al noulea cer. Aici am simţit cum pot muta munţii din loc.

E însă ceva în lumina asta filtrată prin geamurile duble din stânga biroului meu. Cum cade ea aşa pe monitor, până pe după-amiază, mă face să mă gândesc că nu prea-s eu aşa om mare. Sunt eu preocupată cu ale scrisului, cu ale revistei, dar dincolo de mine câinii latră, cerul e senin, iar alţii astăzi iau decizii de oameni cu adevărat mari. Ce articole, şapouri, intertitluri. Lumina asta filtrată care îmi bate în monitor îmi spune că viaţa e ceva mai mult.

Ce decizie importantă am luat eu azi? Niciuna. Nu e nici rau, nici bine. Am şi eu zilele mele. Dar pentru toţi acei oameni care azi au simţit că viaţa devine mai viaţă nu pot decât să las imaginea de mai sus să vorbească pentru mine.

Pe bune, in blugi?

In fine, vaicareli-nevaicareli, duminica a fost zi de traseu cu bicicleta. Un grup de oameni (dintre ei cunosteam doar trei) au stabilit traseul de la Moara Vlasiei (foarte aproape de Snagov).

Am inceput bine, ce pot sa zic, m-am dus in blugi. Noroc ca in satul de unde urma sa intram in padure era un magazin deschis. De unde mi-am cumparat nu o pereche, ci doua de colanti. Cred ca cei cu experienta in alte traseelor cu bicicleta au ras in sinea lor de mine. Dar nu-i nimic, am invatat ceva: sa intreb inainte de echipamentul necesar. Din echipament mi-a mai lipsit doar casca, dar am mers pe ideea ca nu oi fi eu asa de bleaga sa cad atat de rau.

Traseul, o minunatie

De la marginea satului, cam intr-un kilometru se intra pe drum de padure. Cu balti, namoale, gropi, pietris si toate cele. Pe aici, i-am dat blana pana la prima urcare. Nu a contat ca m-am umplu de noroi, cat sa confirm ca bulinele si imprimeurile sunt in tendinte. Glumeeesc! Am facut asta pentru ca pe unde era uscat erau biciclisti, iar eu stiam ca daca franez o sa alunec pe noroiul ala de acolo o sa imi fac o impachetare sa-mi ramana in istorie.

Dupa ce am iesit din padure, cu o mica pauza de facut poze, mancat ceva energizant si hidratat, a urmat drumul (un pic mai civilizat) pentru biciclete. In satul acesta caruia momentan nu-i stiu numele este traseu de biciclete. Pacat insa ca nu e asfaltat, ci e din niste dale, ceea ce face traseul nu tocmai placut. Ca sa nu mai spun de mormanele de zapada si masinile parcate pe pista. Dar cu asta cred ca eram obisnuita. Aici am si cazut, dar din neatentie. Nimic grav. Am belit acelasi genunche la care ma ranesc de cateva luni incoace. O fi vreun semn pe care ma incapatanez sa nu il inteleg.

Au mai urmat un drum mai putin circulat, o bucata de off road, drum cu mormane mari, mari de zapada pe margini si, cel mai putin placut, mersul cu bicicleta pe marginea drumurilor circulate. Treceau masini cu viteza mare, iar mie imi era din ce in ce mai greu, caci deja ma dureau picioarele foarte, foarte mult.

Ca sa iti faci o idee, traseul facut e aici (si cateva poze de pe traseu). La mine, e mai putin cu 6 km. Caci nu mai puteam. Deloc, deloc.

Saua, voia buna si data viitoare la mai mare

Cred ca dincolo de cazatura facuta din neatentie, faptul ca saua bicicletei nu era tocmai potrivita pentru mine a fost cea mai nasoala problema. Ma doare poponetzul intr-un mare fel. Dar nu am facut vanatai.
Cred ca am fost cam insuportabila cu smiorcaitul meu, dar, hei!, cine naiba mai are 47 de kile, ia o bicla de imprumut, se incumeta sa faca 50 km traseu fara nicio pregatire fizica in prealabil…
M-am bucurat sa cunosc oameni noi, pe care mi-am propus sa ii mai intalnesc in acelasi context. M-am bucurat sa dea adrenalina cu mine de pamant – pe la opt si ceva seara eram nani, pui! adica dormeam mai ceva ca un prunc.

Daca stau sa ma intreb de ce am facut asta, raspunsul e simplu. M-am saturat sa nu fac nimic. Pe principiul: daca imi doresc schimbari, cu siguranta trebuie sa ies din zona mea de confort. Daca nu ma fortam, nici nu cred ca ma bucuram la fel de tare. Si nu, nu am o febra musculara de nu ma pot misca. Picioarele sunt bine.
Tot respectul meu fata de cei care s-au intors pana la Bucuresti cu bicicleta.

Am liste cu oameni despre care aş vrea să aflu mai mult. Să le cunosc universul, să îi înţeleg, să învăţ de la şi despre ei. Pe ele le ţin în agenda pe care o am aproape tot timpul cu mine. Îmi tot doresc, de exemplu, să descopăr mai multe despre Tom Junod sau Mike Sager. Aici îmi e mai greu. Pentru că, deşi îi citesc, tot am impresia că nu ajung să ştiu pe deplin cum reuşesc oamenii ăştia să fie atât de buni în ceea ce fac. E una dintre listele care ştiu că mă vor “urmări” mulţi ani.

Mai e acea listă de la birou, cu to do-ul zilnic. Pe care încerc să îl respect şi să îl îmbunătăţesc. Asta ţine foarte mult de time management. Şi încerc, pe cât de mult pot, să fac faţă neprevăzutului astfel încât să mă ţin de program. Pentru asta am citit acum ceva vreme (cred că sunt ani) una dintre cărţile lui Stephen R. Covey pe tema managementul timpului. Stephen Covey e cunoscut în primul rând pentru cartea Eficienţa în 7 trepte.  Pentru unii, ideile sale poate sunt un pic învechite, însă merită atenţia celor neiniţiaţi şi care vor să afle mai multe despre leadership şi management.

Mai am liste cu cărţi. Astea sunt mult, mult prea multe. Sunt împrăştiate, sunt notiţe în agende, pe foi, link-uri pe laptop, liste aranjate. Unele aspiraţionale, altele concrete. Mai am o listă “fizică”, adică vreo 50 de cărţi aşteaptă acasă să le vină rândul la citit. Ştiu, e mult, dar mă voi strădui.

Ah, dar cele mai importante, dar şi întortocheate sunt listele alea pe care ajungi uneori să le faci de unul singur la cafea. Cele în care îţi propui să fii… şi de aici poţi completa după cum ştii tu mai bine. Pe toate planurile.

Ah, câte sunt! Şi, culmea, nu mă stresează în niciun fel. Şi ştii de ce: pentru că sunt ale mele. Eu le-am “născocit” şi numai eu le cunosc suma. Şi când mă uit la ele îmi dau seama că nu sunt un TREBUIE, ci un BUCURĂ-TE. Că altfel, puneam pe cineva nedrag să îmi facă el toate înşiruirile astea de mai sus.

De ieri si pana acum am fumat doar jumatate de tigara. De aici nu are sens sa fac promisiuni, ca nu stiu cumva fi.

In seara asta am vazut Jurnalul unui iubitor de rom. Si am ramas in cap cu chestia urmatoare:

Oamenii sunt singurele vietuitoare care au ales sa creada in Dumnezeu. Si cu toate astea se comporta de parca nu ar avea niciun dumnezeu. Ar fi frumos daca ne am stradui sa nu mai fie asa. Poate dorinta mea e naiva, insa nu stiu de ce tot ma lovesc de oameni care imi spun ca e naiv sa doresti nu doar binele tau, ci si pe al altora.

Sper ca ati fost cuminti. Ca sa nu primiti o bota.

Când sunt acasă, mă simt în stare de orice. Aș clădi palate, aș lua luna și-aș pune-o în cuierul cu oglindă îngălbenită și pe bune de nu aș fi în stare de orice.

Am băut cafea cu mama, cu sora, cu prietenul meu drag. Apoi cu mătușa și unchiul. Am uitat de negru și de gri. Am râs cu cu gura până la urechi de fiecare dată.

Nu zic că acasă al meu din București e lipsit de culoare, dar aici parcă relele sunt numai de luat în râs și de transformat în fapte bune și parcă și zațul de cafea e mai prietenos decât ăla pe care-l simt la București.

Recunosc, weekendul ăsta am fugit de București. Și de toți care poate au vrut să mă simtă mai aproape de ei. Pentru ei, voi, cei care poate ați căutat răspunsuri prin mine, nu pot să vă spun că o să fie bine. Oriunde ne-o duce vântul. Singuri sau împreună.

Mi s-a mai spus că să am grijă de mine. Şi că să nu mai pun atâtea la suflet. Şi am mai aflat că dorul zilelor trecute poate naşte confesiuni pe care niciodată nu le-aş fi crezut spuse.
Am avut nervi, draci, obsesii şi am trecut prin stări de uitare şi fugă de mine. Am pictat, am dansat, am mângâiat şi pipăit. Am râs până la lacrimi. N-am plâns. Dar am avut lacrimi în ochi. Am dăruit şi m-am dăruit. Am primit şi bune şi rele.

Au fost şapte zile în care am simţit că o pot lua razna şi tot atâtea şi aceleaşi zile în care m-am simţit complet de bine.

Şi dacă te-ai întrebat de ce nu am mai scris pe blog, e pentru că mi-am văzut de mine. Chiar şi atunci când nu am ştiut sigur ce vreau. Chiar şi când m-am ferit sau când mi-am pus sufletul pe tavă.

Iar alegerile mele mă privesc numai pe mine. Cu tot cu incoerenţă.

Sambata a fost cu picnic in parc. Cu muraturi, chec, usoara mahmureala si ras in hohote. Dupa care a urmat dezmortirea in zgomotosul Chocolat. Nu mai conta zarva din jur cand numai povestile cu pisici, iubiri si tabieturi si cate-n luna si-n stele m-au facut sa ma simt copila rau. Adica: inca n-am ajuns la maturitatea aia de a putea povesti asa frumos si de a gandi asa frumos. Si cu decenta.

A urmat rasfatul. Mai intai singura, cu placeri din alea lumesti. Superficiale rau. Dar care si-au facut efectul. Iar mai apoi Kings Speech si rom si ciocolata si racoare si caldura. Si sentimentul ala ca a fost ca niciodata.

Dimineata de duminica a fost ca o scena din Julie & Julia. Si cu benzi rulante de ametesti si nu stii daca e de la miscare sau de la cine-i langa tine. Si gatit. Gatitul ala la care am renuntat de cateva luni, dar de care imi era asa dor. Cu ciorba de perisoare si aburi de acasa si vin alb. Si fum. Si alte bucate miam, miam. Muzica buna si din nou eu cu mine, zambind mai mult ca niciodata.

Si apoi vinul rosu sec din Bruno, pe Covaciul unde acum cativa ani faceam un reportaj radio in care am surprins atmosfera aia de vechi pe care nu o sa mai avem prea mare prilej sa o simtim. Cu oameni dragi si d’ale gurii de toamna potrivite vinului. Si-apoi in acel acasa al meu cu dileme de fete cucuiete: cum sa pui jaluzele, baieti, mancare, carti, haine, inapoi la realitate.

Si dupa toate aceste intamplari, am din ce in ce mai mult impresia ca povestile si intamplarile cele mai frumoase raman alea pe care nu apuci sa le spui niciodata.

Nu poti invata pe cineva decat atunci si cand el isi doreste asta. Nu cand se complace in propria-i situatie. Daca vrei sa inveti, mai trebuie sa renunti la orgolii si sa ai incredere ca aia care te ajuta iti dau macar un gram din intelepciunea lor. uneori, daca e prostie, poate fi si mai bine.

Trebuie sa faci pace cu hormonii tai. sau macar sa-i canalizezi catre chestiile alea bune din viata ta. mai ales daca esti femeie.

Cam 70 de lei, doua hapuri si o doza de cinism chiar iti pot schimba viitorul. mie si 12-13 lei tot mi-as face macar o zi mai frumoasa.

Lipsa de entuziasm in jurnalism o simte cititorul fix in textele alea pe care si tu stii ca le-ai scris ca sa fie. Si, din nou, virgulele dintre subiect si predicat imi dau ameteli si nervi teribili.

Discutiile cu barbatii aia megacreativi si dezinhibati ar trebui imbratisate de aia mai mici… ca sunt cam cum era vata pe bat in copilarie. excesele duc insa la dezorientari halucinante.

Eu inca invat. si, chiar daca mai am orgolii, accept sfaturi macar in tacere.

Ma bucur, insa, de momente rebele (prea proaspete ca sa le pot pune in cuvinte). Ma rasfat cu limonade a la lente, cu shake-uri de ciocolata asezonate cu voce masculina. Simt arome de mosc, de tutun si ceva alcool. Le las sa stea o vreme pe pielea mea. Fac planuri. De plecat, bineinteles. Azi, sunt mai libera ca niciodata, vorba cuiva, si sa mor daca nu e mai bine ca niciodata.

“Soft lips are open, knuckles are pale…” suna tare (si bine) in castile mele.