back. back on track…

Din ziua in care am  pierdut textele blogului, recuperate la nici mai putin de 24 de ore prin magia unui prieten, cumva lucrurile au inceput sa imi scape printre degete.
Am renuntat sa scriu, dintr-un refugiu in mine in care inca nu stiu daca sa am incredere. Sunt oameni, prieteni si necunoscuti, care inca imi spun ca ar trebui sa ma reintorc la scris. Cum sa te intorci la scris atunci cand viata iti cere sa actionezi, sa faci, sa…? cum sa mai poti scrie, cand tu ai fost pe drumuri si prietenii tai au trecut prin momente grele, cruciale; cum sa mai poti scrie cand stii ca nu degeaba ti-ai pus poza aia neagra de profil, cand da, si tu ai condus pe cineva pe un ultim drum. Cum sa mai poti scrie cand lucrurile nu se intampla asa cum ai fi crezut ca se vor intampla? Ce ai putea spune cand stii ca lucrul cel mai bun pe care il poti face e sa lasi linistea sa salasluiasca o vreme…
Si, cum naiba sa iti mai vina sa scrii cand de fapt tu stiai sa scrii despre bine, bun, despre schimbare frumoasa… si cam tot ce credeai important a fost umbrit de un gri, de un negru, de un meh, de un NU, de un stop, de o impedicare, de un Nu e bine.
Blogul meu nu e despre asta, cum nici eu nu sunt despre gri si negru. Si, cu toate astea, nu am stiut pana recent ca si griul si negrul fac parte din viata. Si tristetea, si frica tot ale noastre sunt. Ale mele. Nu ai cum sa le negi. E ca si cum ar trebui sa sterg nu numai greul meu (marunt, poate, daca te uiti din afara), ci si amintirile despre toti cei cu care am impartit bucurii si greutati si this is goodbye. Nu ai cum sa iti negi incercarile. Pentru ca, pare-se, din ele inveti cel mai mult. Si nu ai cum sa ii uiti pe cei din jur, cu greutati, cand tot ei iti spun: scrie, pentru ca asta e parte din tine. Stiu ei cine sunt cei care ma indeamna la scris, cei care ma indeamna sa nu uit de mine fix acum cand totul pare un mare rahat. Lor le scriu. Cu ei trec greul, desi batalia mare e in fiecare din noi, in mine, in tine. Pentru ei ma reintorc la scris. Pentru mine, sa nu uit. Pentru ca, in tot rahatul asta de noiembrie, mergem mai departe. Si nu uitam. E ca sloganul ala… Keep calm and carry on.