cea mai frumoasa intrebare pe care sa ti-o adresezi

Acum vreo 2-3 zile m-a apucat un fel de nostalgie sa vaz ce scriam eu la inceputurile acestui blog. Si am inceput sa ‘rasfoiesc’ postarile mele de inceput. Unele, readuse de pe prima mea tentativa de blog, altele scrise in tristeti mari, iar cele mai multe scrise in cea mai mare deplinatate a singuratatii. Desi eram intr-o relatie, locuiam cu prietena mea draga Adina, mai apoiu cu dragul Concentrila, si aveam colegi de facultate si de munca tare dragi, declar ca eram singura, pentru ca eram responsabila si atenta la toate cele pe care le faceam si duceam.

Si cred ca postarile de atunci sunt mult mai pline de o autenticitate pe care nu pot sa spun decat ca am gasit-o in singuratate, atunci cand imi dadeam timpul sa gandesc. Poate suna naiv, dar, desi acum am mai multe experiente, ce traiam pe atunci se simte cumva mai autentic in cele scrise de mine, decat postarile din urmatorii ani.

Cred ca autenticitatea asta imi venea dintr-o perioada in care imi lasam timpul sa fiu singura, in camera, intr-un spatiu al meu. Sa fiu eu in intimitatea mea. De unde si acel simtamant de autenticitate.

Uitandu-ma la cele scrise pe atunci, m-a ‘lovit’ azi intrebarea asta:
 UNDE ERAI ATUNCI CAND NU ERAI IN TINE, CU TINE?

E o intrebare cu o incarcatura religioasa, dar, daca o analizezi dintr-o perspectiva altfel, sa ii zicem psihologica, ma duce cu gandul ca lucrul ala al mai important e sa te ai tu pe tine cu tine. Nu prea poti functiona altfel, oricat de mult te-ai stradui. Sa fii autentic, sa te intorci catre tine, intru si pentru tine e lucrul cel mai greu, cred, dar cel mai frumos. Si daca nu te ai pe tine, nici relatiile cu cei din jurul tau nu prea pot sa fie (adica, da, pot sa fie, dar nu in sensul ala bun). Abia atunci cand ajungi la sinele tau, il accepti, il internalizezi, atunci iti va fi mai bine.

Probabil ca in anii aia eu eram cu mine, pentru mine. Atat cat stiam eu sa fac asta. Intre timp, lucrurile s-au diluat, dar pana la urma tot acolo am ajuns. Sa imi doresc sa raspund intrebarii de mai sus cu un raspuns de genul: am incercat sa fiu cat mai mult timp cu mine. Cred ca Irvin Yalom (unul dintre psihologii si scriitorii mei preferati) spune la un moment dat ca existenta inseamna cautare. Sa existi inseamna sa cauti. Sa cauti pana te gasesti, as zice eu. Ca apoi sa raspunzi intrebarii de mai sus.

Intrebarea asta mi se pare incredibil de frumoasa prin faptul ca iti ridica si mai multe intrebari:
-cum adica sa fii in tine, cu tine?
-cum adica unde eram? Ma plimbam pe strazi, traiam prezentul altora? Ce naiba faceam?
-e retorica intrebarea, nu?
-ce raspuns ar putea sa imi satisfaca ego-ul, in asa fel incat sa nu ajung la sinele meu?

Deci,
UNDE ERAI ATUNCI CAND NU ERAI IN TINE, CU TINE?