celei care scrie

Postul asta e numai pentru mine. Imi permit, e vreme bacoviana afara si n-am somn. Si daca tot sunt la capitolul poezie, azi, mai mult ca oricand, m-am bucurat de versuri pe care le-am pierdut cumva printre amintirile adolescentei. Dar, s-o iau cu inceputul.

Nu obisnuiesc sa scriu despre evenimentele la care merg, lista ar fi lunga, intamplarile mai putin inedite. Insa azi, cand La Bibliotheque si-a aniversat un an, Dragos Bucurenci mi-a adus aminte (sper ca si celorlalti prezenti) cat de frumoasa poate fi poezia. Si nu orice fel, ci versurile lui Minulescu. Cu umor, cu emotie, cu tarie, cu incredere, asa au sunat sapte poezii ale lui Minulescu. N-am vazut asa entuziasm de foarte multa vreme. Sa auzi “Celei mai aproape” sau “Celei care minte” recitate de Dragos Bucurenci (de care m-am convins de mai de mult ca e o gazda perfecta la evenimente) a fost superb.

Nu m-am asteptat sa aleaga Celei care minte. Imi aminteam doar un vers din poezie si ma tot intrebam daca va fi si aceasta poezie intre ele. M-am bucurat. Si nu mai stiu cand a fost emotia mai mare: cand a citit Celei care minte sau Celei mai aproape.

Celei care scrie ii e dor de astfel de emotii. De poezie spusa increzator, cucernic. Celei care scrie ii e dor sa i se spuna povesti, sa i se scrie, sa i se explice. Ii e dor sa se piarda printre cuvinte, buze, lectii despre rasarit de soare cu miros de padure, lilieci infloriti in par, explicatii infinite despre spatiul finit si infinit. Celei care scrie ii e dor…