curcubeu cu dor

curcubeu cu dor

Sunt la a doua carte din seria Neapolitan Novels a Elenei Ferrante, anume The Story of A New Name, si nu ma pot gandi decat la prietenie. La prietenii din viata mea, caci pana la urma cele doua carti deja citite despre asta sunt. Despre apartenenta si separare, despre distanta si apropiere, despre adolescenta si maturitate. Despre interactiune. Despre cei de langa noi care pot fi atat de aproape sau atat de departe. Familia si mai degraba prietenii. Prietenii care iti sunt mai mult familie.  Cartile astea doua m-au tot invitat la introspectie pentru ca, plecata de cateva luni, conceptul asta de prietenie s-a schimbat mult, mult pentru mine.
Prietenii mei au ramas mai toti acasa, la Bucuresti. Cativa i-am lasat la Craiova. Iar una dintre prietenele mele bune e de multi ani State. Cumva, aici, nu pot spune ca am prieteni. Singurul om care imi e extrem de aproape e Alex. Nicicand nu am mai fost atat de departe de prietenii mei. Si imi lipsesc, trebuie ca as fi un pic nebuna sa nu imi lipseasca.

Afara iar am prins curcubeu. Iar eu continui sa ma gandesc cum e viata fara prieteni. O provocare. Da, stiu pot vorbi orice, oricand cu Alex sau cu cei dragi pe telefon, pe facebook. Dar imi lipseste interactiunea aia de la o bere, o cafea sau un pahar cu vin. Nu stiu cat de mult m-am gandit la asta inainte stiu insa ca m-a lovit bine dorul de casa. Poate ca Ferrante e de vina! Rad si eu de ce spun. Ferrante mi-a bagat chestia asta in cap sa ma gandesc mult mai mult la prietenii mei.

(fac o paranteza ca sa las aici unul dintre pasajele mele preferate din cartea de mai sus:

I understood that I have arrived there full of pride and realized that – in good faith, certainly, with affection – I had made that whole journey mainly to show her what she had lost and what I had won. But she had known from the moment I appeared, and now, risking tensions with her work-mates, and fines, she was explaining to me that I had won nothing, that in the world there is nothing to win, that her life was full of varied and foolish adventures as much as mine, and that time simply slipped away without any meaning, and it was good just to see each other every so often to hear the mad sound of the brain of one echo in the mad sound of the brain of the other.)

Poate si pentru ca am vorbit mai mult in State. Si in Bucuresti. Poate si pentru ca am fost intrebata destul de des in ultima perioada cand mai vin in tara. Da, imi e dor.

Poate si pentru ca am vazut filmuletul de mai jos care spune cam asa: ca sa ai sens in viata (having a meaningful life – suna mai bine in engleza, nu?) ai nevoie de apartenenta (belonging), un scop (purpose, something to live for), transcendenta (transcendence) si povestea pe care ti-o spui tu despre tine (storytelling – you can edit your life and edit you story). Cumva, cred ca imi lipseste acel belonging. Pentru ca toate celelalte sunt acolo, insa nu mai am aproape un grup de prieteni, familie, nici macar mastermind. Stiu, e nevoie de timp. Insa m-as nega sa spun ca nu imi e dor. Imi e al naibilui de dor pana si de vecinii scandalagii, studenti, care veneau pe la 1 noaptea si ascultau muzica pana la 3-4 dimineata.


Pana s-or strange si aici oamenii de care o sa mi se faca dor, introspectia asta, intoarcerea asta incatre si inspre mine sper sa nu ma transforme intr-o femeie nebuna prietena numa’ cu porumbeii (aia putini) si cele doua capete de Budha unul galben si altul oranj, de pe balconul vecinilor.

 

Namaste!



Do NOT follow this link or you will be banned from the site!