dau vina pe vreme. (e cel mai usor)

e inutil sa explic cum naiba de prea mult frumos poate uneori sa te invaluie nostalgia si melancolia cu niste haine invizibile, dar grele de zici ca duci dupa tine niste pietre de moara. Sa fie oare de la filmul lui Tarkovsky? Sa fie oare ca de vreo 3 zile nu ai mai vazut raza de soare si numai gri, balti si ceata? Sa fie de la cea mai savuroasa si proaspata cafea de duminica pe care ai baut-o in ultima vreme? Sa fie de la telefonul scurt, ca un reminder ca daca te doare burta cel mai bine e sa auzi: hai, odihneste-te?

Si uite asa iti trec prin minte toate intrebarile astea ca semintele de floare soarelui aliniate cuminti in palaria lor. Si te trezesti la metrou ca ti-s ochii umezi, cand in fata ta sunt fete mai gri decat cerul de-afara. Si-ti spui sa nu mai mergi niciodata pe la Crangasi, ca mai ai un pic si le vei scrie oamenilor pe-o foaie A1: ZÂMBEŞTE! Iar cand privirile albastru-de-Santorini ale vecinului de la doi se intalnesc total aiurea cu verdele tau pierdut si ciufulit, tu iti ridici repede privirea pana suuuuuuus, deasupra blocurilor cu 10 etaje, sperand sa prinzi cumva o licarire in ochii tai, ca-n desenele japoneze. Aiurea…

Si culmea cum muzica lui Nyman, Muse si Gotan Project vine in cele mai potrivite momente, de-ti vine sa spui ca tu esti in scena de teatru perfecta, ca esti actorul perfect si ca traiesti in cea mai perfecta lume dintre lumi. Cu cele mai bune cafele, ploi, dimineti cu veverite, bai….

Mai da-o naibii de ploaie….