Doris Lessing – Carnetul auriu

Am primit cartea aceasta de ziua mea. Nu stiu cum se face, dar pe atunci citeam foarte multe in paralel si abia dupa ceva vreme m-am apucat sa o citesc. Stiam despre ea numai ca a luat Nobelul pentru literatura si ca, pare-se, e un pic cam feminista.

Ok. N-am luat in seama. M-am pus pe citit , cu aceeasi pofta. E cartea la care am indoit pentru prima data dupa foarte mult timp colturile paginilor. De ce? Pentru ca femeia aceasta a reusit sa puna negru pe alb ceea ce noi, femeile, abia daca uneori apucam sa ne spunem noua cu cuvinte linistite. Imi aduc aminte pasaje la care tresaream: Aha! Dar asta simt si eu. Vorbesc aici de la ce trairi are o femeie in cand e in perioada sensibila a lunii – un pasaj minunat descrisc in care intr-unul dintre personaje are acea frica de mirosuri, cauzate de problemele lunare. Tu de cate ori ai ajuns la birou si ai dat buzna mai intai in  toaleta? Nu mai vorbesc despre libertinaj, libertate si ce credem noi femeile ca gandesc barbatii atunci cand fac sex. Nu dragoste, ca aici intram pe un teren sensibil.

Sau, mai exact, pasaje de genul:

Ma uimeste intotdeauna, la mine si la alte femei, putererea nevoii noastre de a sustine barbatii. Asta e ironic, dat fiind ca traim intr-o perioada in care barbatii ne critica pentru ca suntem <castratoare> etc – toate celelate cuvinte si expresii de acelasi tip. Pentru ca adevarul este ca femeile au aceasta nevoie instinctive si profunda de a edifica un barbat ca barbat. Molly, de exemplu. Presupun ca asta e din cauza ca barbatii adevarati devin din ce in ce mai putini, iar noi suntem inspaimantate si incercam sa cream barbati.

Dar cartea nu e despre numai astfel de ganduri, pentru unii poate prea simple, deci superficiale. Interesante sunt dialogurile despre viata de om al partidului comunist, mai ales ca femeie, intr-o Anglie in puternica schimbare, ceea ce m-a cam scos un pic din sarite, ca a trebuit sa imi fortez un pic mintea si sa mai dau si niste searchuri pe internet ca sa imi reamintesc si sa inteleg contextul istoric.

Ciudat e ca in paralel am citit Palace Walk, a lui Naguib Mahfouz, carte publicata in 1956, deci undeva cam in aceeasi perioada. Numai ca in cartea lui descopeream povestea unei familii egiptene si a unei femei care nici macar nu avea voie sa iasa afara din casa. Carte pe care o citeam pe Kindle, in metrou. Iar acasa, devoram povestea Annei din Carnetul Auriu. Si ramaneam mereu cu intrebarea: cum e mai bine, domnule, ca Anna sau ca Amina din Egipt?

Sau, cum a scris Doris Lessing

– Totul e foarte ciudat, nu-i asa, Anna?
– Foarte.
(…) Cele doua femei s-au sarutat si s-au despartit.

P.S despre constructia cartii Carnetul Auriu citeste aici. De cumparat, .