pe emotie

Am avut la un moment dat o orhidee pe care am dat-o cu mare drag, ca eu nu am stiut sa am grija de ea. Si m-am bucurat cand a inflorit dupa ce o dadusem. Si ma gandesc la cum imi ingrijeam in adolescenta cactusii pe care i-am luat de la Tirgu-Jiu de la un unchi. Aveam degetele pline de ace de la unii, dar tot imi placea sa am grija de ei. Inca ma bucur cand ma suna mama sa imi spuna ca au inflorit… an de an…

Anu asta mi-am mai luat o planta despre care stiam ca e fragila si mai greu de intretinut. La un moment dat, dupa ce i s-au dus florile, incepuse sa nu mai faca frunze. Si am incercat sa am grija de ea. I-am mai pus pamant, am mutat-o intr-un vas mai mare… incepuse sa isi revina. Avea din nou muguri de flori.

Numai ca s-a intamplat sa plec… si am uitat de ea. Cand am revenit, plantuta se umpluse de paduchi din aia mici de plante… si multi… si ii murisera multe frunze. Cumva, e ca si cum s-ar fi pierdut ceva din mine… Acum ma voi chinui sa revitalizez plantuta, pentru ca am invatat ca numai avand grija de ea o sa isi revina… sau… cel putin o sa stiu ca nu am renuntat la ea, mama ma-sii de paduchi de plante…

Nu stiu de ce vad in plante poezie, viata, emotie… viata aia fragila… ma tot gandesc la gradina pe care am avut-o cand stateam la casa. Si la florile de la bunica. Si cum infloreau, cum cresteau ele marunte, din aproape nimic… nu pot vedea o casa fara flori, fara ceva verde, cu radacini… ceva care sa iti spuna ca da, aici se traieste…pentru ca vad in flori viata… aia miraculoasa…

Eu, cu emotie…

The modest Rose puts forth a thorn,
The humble sheep a threat’ning horn:
While the Lily white shall in love delight,
Nor a thorn nor a threat stain her beauty bright.
(William Blake)