eu imi vreau primavara inapoi

De la etajul zece lucrurile par atât de mici… e cinci dimineaţa şi mă uit pe geam, atrasă de zgomotul vrăbiilor. Ce zgomot. Te trezesc ca un copil mic căruia îi e foame. Dar cred că pe mine au avut grijă să mă trezească mai întâi gândurile. Şi neobişnuinţa de a dormi chiar şi fără cearşaf. Îmi vine să îi spun cuiva, dar nu ştiu cui, că eu m-am născut primăvara. Că plimbările lungi pe afară erau mai frumoase când mai vroiai să îţi pui şi o gecuţă pe tine. Dar n-are cine să m-audă.

E cald. Şi nu mă pot gândi decât la vara trecută. Aia care s-a terminat cam alaltăieri, că ieri era iarna aia din care nu mi-aduc aminte decât un viscol năpraznic şi gândul meu de a pleca singură prin Bucureştiul înnămeţit. Bine c-a avut cine să aibă grijă de mine. Măcar iarna.
Acum, vara asta-i o nemernică. Nu se mai lasă aşteptată. Se bagă şi ea cu bocancii-n viaţa mea. Nici ea (dar nici eu) parcă nu mai are răbdare. Nu ştiu unde s-o grăbi ea aşa mult, dar pe bune de nu mă enervează. Că eu îmi vreau primăvara înapoi.

Ştiu: scrisul la ore aşa matinale nu îmi e mai deloc cunoscut. Prilej pentru care închei.