eu, sub25

Din seria, bă, ești dubioasă (prietenii știu de ce), am dat din casa pe Sub25.ro.

1. eu, iubinda. Alaturi de alti oameni frumosi care au marturisim ce personaje literare au iubit.
Slab, atletic pare-se, iubitor de pipă și deschis la vorbă, mai ales în preajma femeilor. Nu se teme să plângă, ba chiar aproape a reușit să umple cu lacrimi o oliță de noapte. Posesor al unui singur pahar, dar nu unul oarecare, ci de Baccarat. Un snob-sărac-scriitor. A locuit într-o vreme în pădure. Avea un cal și se trezea uneori cu capul în balega caldă. Bucureștiul îi dă amețeli, mai ales când stă prea mult pe străzi. Iubește mlaștinile, căci îi redau liniștea.

Nu m-aș fi supărat dacă ar fi mâncat toate florile pe care ar fi vrut să mi le aducă. Mă visam să împart cu el aceeași scorbură și să viermuim-viețuim numai cu ierburi. El ar fi alergat, eu aș fi zburat lipită de umărul lui. Și am fi avut o mansardă undeva pe lângă Icoanei. Păcat că îl așteaptă mereu Zenobia. Și așa mai departe.

Restul articolului poate fi citit aici.

2. frici nebanuite.

A mea pare a mai banala dintre toate. Si totusi nu pot scapa de ea.

Să nu treci de banda galbenă!

Stau aproape de marginea peronului. Deşi cu capul în nori sau cu ochii în vreo carte, observ lucrurile şi mai ales oamenii din jurul meu. Văd băieţi cu căşti în urechi, copii cu ochii mijiţi de somn şi doamne cu prea mult sidef şi ruj roşu. Dar cel mai des văd bărbaţi pe marginea galbenă a peronului. Pe ei îi privesc mai mult ca oricând. Mă uit la încălţările lor, apoi la picioare și brațe – dacă sunt agitate sau calme. Încerc aiurea să le prind privirea. Mă rog să nu vină metroul cât timp ei stau acolo, pe margine. Mi se încordează braţele. Mă blochez ca o casetă veche.

Odată, chiar am întins mâna să-l trag pe un tip la vreo 30 de ani. A fost din instinct. Purta un trening gri, converşi, era slăbuţ, dar îmi plăcea cum i se vedeau muşchii gambelor. Am reuşit să-i văd până şi cearcănele de sub ochi. Credeam că-și va zdrobi creierii sub metroul care abia intra în stație.

În mintea mea, multora le zic șoptit: „Să nu treci de banda galbenă! Nu te arunca.” Mi-e frică de mor să nu se arunce cineva în faţa metroului, sub privirile mele. Şi nu cred că o să scap vreodată de asta. Tipul cu trening și cearcăne s-a urcat liniştit în metrou. Eu l-am aşteptat amorţită pe următorul.

Restul fricilor aici.

Si pentru ca mi-e lene mare, mare, mare, imi umbla gandurile aiurea-n cap si nu pot sa spun decat ca in weekenduri piscina, inghetata vafa si un nimic dubios de linistit sunt top priority. Cat sa uit de cele pe care uneori imi apasa parca prea greu in timpul saptamanii.
Cred, din nou, ca cele mai frumoase povesti raman alea nespuse.