fictiune de joi de n-ar mai fi

mi-a povestit odata o prietena…

se facea ca era cu iubitul ei. erau de ceva vreme impreuna, afara era vreme racoroasa si ei se pregateau sa iasa in oras. zambeau, vorbeau de una, de alta, maruntisurile relatiei si traiul impreuna erau deja obisnuinte, paseau la fel si mainile lor erau in imbratisarea perfecta. mai vorbeau, mai lasau si linistea sa ocupe spatiul ala mic dintre ei.  ajunsi la metrou, nu stiu cum se facea ca vagonul ala s-a nimerit a fi plin, plin ochi. si ei doi stateau asa in echilibru, fata in fata, ea tindandu-i mana dreapta in stanga ei. se alintau din priviri si, dupa un sarut fugar, cu ochii deschisi, ea avu un flash.

ochii aia caprui, buzele alea moi, toate erau asa de frumoase si, cu toate astea, undeva se vedea sarutandu-se cu fostul. un flash mai sa-i stea inima-n loc. nu intelegea de ce intr-unul dintre cele mai frumoase momente ale relatiei sale ii venise gandul si imaginea aia din trecut. de ce, dupa atata timp, chipul fostului se ivise din neant.

i-a strans mana omului ei si mai tare. l-a privit luuung, in timp ce ea isi punea aceeasi intrebare: de ce?

ar fi vrut sa-i raspunda inima. sau poate ratiunea. sa vorbeasca asa, ca intre prieteni. sa inteleaga. pentru ca, oricum curajul ei, de a-mi spune gandul asta, a venit greu, dupa ce inca nu a reusit sa gaseasca un raspuns la dece-ul ei.

au iesit impreuna din metrou. au mancat. au baut. au dormit.
sfarsit.