inapoi

inapoi

La început, nu am mai scris pentru cã nu stiam ce va urma. Apoi, nu am mai scris pentru cã stiam ce va urma. Apoi, nu am mai scris pentru cã aveam prea mult de muncã. Nu am mai scris pentru cã am fãcut curat, m-am uitat la filme, m-am stresat, am stat. Am stat. Nu am fãcut nimic. Apoi, nu am mai scris pentru cã stãteam prea mult timp online – pe facebook, pe zoom, pe telefoane.

Dar cel mai des nu am mai scris de obosealã. Obosealã de care încã nu mai scãpat. Obosealã care s-a tras de la prea multe griji, prea multã muncã, prea mult stres. Am început chiar sã citesc despre burnout, ca sã mã lãmuresc cã, probabil, sunt pe la jumãtatea drumului.

La serviciu au fost mai multe proiecte. Acasã, la fel. Incertitudinea a crescut exponential.

M-am bucurat totusi de filme, de grãdinã, de timpul în care gãteam sau fãceam curat. Si de timpul petrecut împreunã. Probabil cel mai frumos timp, timpul nebuniei noastre – a fost o zi în care ne-am privit si ne-am zis: noi chiar am înnebunit! Am râs.

Nu am mai scris, pânã când mi-am zis: bãi, pe mine scrisul mã ajuta sã-mi fac ordine-n cap.

Azi, am scris 3 rânduri în jurnal, cu pixu’. Si am scris cele de mai sus în vreo 5 minute. Pentru cã scrisul e terapie pentru mine. Terapie, asa cum sunt si:
-gatitul
-statul degeaba
-mersul prin cartier
-cititul

Ce vreau sã zic e cã oricine e a stat în izolare are mãcar o întâmplare din categoria: de tinut minte. La mine e asta: ca la scris ma intorc regulat, ca nu pot fãrã.

Cu dor de mare, din… lockdown-ul londonez,
C.