Joc inchis (fictiunea de duminica)
O cafea cu lapte sau café latte cum apare cel mai des in meniuri, o agenda, un pix pe care a trebuit sa-l repari inainte de a-l folosi. O fereastra mare cu vedere la o cladire declarata monument istoric. E asa liniste in afara, incat crezi ca tot zgomotul orasului s-a furisat inlauntrul tau.
Te simti strain, in orasul in care stii strazile mai bine decat in cel natal. E un sentiment ciudat acela de a nu-ti apartine in anumite momente. Te vezi din exterior si nu stii cum sa iti spui. E ca si cum ai admira un muzeu pe care l-ai vizitat de prea multe ori, insa nu i-ai acordat atentia de care avea nevoie. Ii vezi crapaturile, panzele de paianjen si incepi sa ii vezi picturile in cele mai mici detalii. Stii scaunele pe care stau asezate angajatii muzeului. Paznici tacuti, ce-si poarta povestile pe care uneori le-au auzit peretii holurilor din muzeu. Stii ramele tablourilor, aurite, unele dintre ele crapate si reconditionate in speranta ca vor rezista milenii. Stii sala noua, cu tablouri cu fucsia si verde-neon, deschisa larg, unde de multe ori ai citit pudoare in ochii vizitatorilor. Stii sala veche, veche, unde scartaie parchetul si lumea isi face selfies cu colturi de tablouri si nume de revista de colectie. Aici e traficul admirativ. Aici se vorbeste mult, despre reusite, desigur. Aici toata lumea are o parere si stie. Stie cum e sa fii la inaltime. Si, undeva, intre cele doua sali, cu usile aaaalbe cu stucaturi, semi-inchise (desi tu le vezi mereu semi-deschise), e sala umbrita. Are draperii si nu jaluzele ca toate celelalte sali. Portrete de balerine, de actori, de voci cvasi-cunoscute. Aici, aici se gasesc fotografiile. Instantaneee alb-negru ale unor povesti care au reusit cumva sa fie prinse dincolo de retina povestasiului. Unele mici, mici, de 10×10. Altele de 50×70. Unele isi poarta zambetele in colturile ramelor. Altele, sub invelisul de sticla, spun povestile unor prietenii inca vii.
E un sentiment ciudat acela de a nu-ti apartine in anumite momente. Si, atunci, revii in sala asta. Are o singura banca de lemn. Uneori bate lumina direct pe ea. De cele mai multe ori e in penumbra. Aici, stai singur. Lasi usile semi-inchise si privesti toate fotografiile de la departarea corecta. Care e departarea corecta, ai sa intrebi. Departarea corecta e cand stii ca te vezi suficient de bine in toate fotografiile pentru care altii nu si-au facut timp. Nu o masori in centimetri, o masori in trairi, in pupile dilatate sau contractate, uneori, in grimase, alteori, in bucurie inmiita.
E un sentiment ciudat acela de a nu-ti apartine in anumite momente. Cafeaua cu lapte, agenda, pixul pe care va trebui sa-l repair din cand in cand, fereastra si zgomotul orasului cu greu isi vor preschimba infatisarea. Iar tu revii la jocul tau inchis, doar sa ma adaugi cate o fotografie in sala penumbrelor.