joia libera. de descretit fruncea

Am plecat de-acasă pe la ora 2juma-3. Cu o listă clară în cap, căci hârtia galbenă pe care am scris ce planuri aveam a rămas tot acolo, adică pe birou.
Am traversat bulevardul, am urcat 2 etaje într-o clădire cu geamuri de sticlă și am ajuns la sală. Planul meu? Să îmi complic și mai mult existența, cu un abonament la sală. Dar, da, am nevoie, nu mă feresc.

Mă întâmpină o sală gooooală, o liniște de mai să mă duc acasă să dorm pe vremea asta înnorată, dar, nici nu dau bine să ies, când o doamnă trecută de 50 de ani apare de după aparatele de fitness de parca ar fi iesit de dupa gratii, nu alta.
Îi spun ce și cum îmi doresc, e tristă un pic că nu mai are pliante, dar îmi dă o foaie printată cu prețurile. Eu, băgăcioasă, o mai trag un pic de limbă. Concluzia – la aerobic, vin numai băbăciuni. – aici am citat, nu-s vorbele mele. Masaj, face ea, dar să știu că în weekend e mega aglomerat, așa că mai bine îmi dă numărul ei de telefon ca să ținem legătura. Instructorul de fitness e om bun. Dar saună nu mai au, că cică ăștia de pe-aici nu prea vor saună
Am plecat după ce am auzit Doamne-ajută de vreo 3 ori. Să fie cu noroc. N-am luat abonament, dar doamna accea avea ea ea o bonomie simpatica.

Bucurie. nivelu II

Intru la Calzedonia. (Obsesia mea pentru șosete continuă.) Și mă tragea ața, …de la șosete, bineînțeles.
Aici, mereu sar fetele pe tine să te ajute cu te miri-ce. Și tot timpul mi-a venit să țip la ele că sunt DOOOOAR niște șosete. (Bine, numai alea pe care le aleg eu sunt speciale.) Numai că astăzi, așa mi-a făcut o bucurie una dintre fetele astea… pentru că, spre surprinderea mea, mi-a zis așa: Ai grijă ce îți iei, că sunt unele șosete aici care sunt numai 40!! Nu știu pentru cine le-or fi făcut.
Și apoi mi le-a înșirat numai pe alea mici. Și nu din lycra. Că din astea cu lycra găsesc în altă parte. Sfat de la ea.

Pasul III

M-am supărat că n-am găsit o ceainărie pe Mendeleev. Dar poate prea eram cu capu în NORI… Așa că m-am dus glonț la librăria Kyralina. Aștia și-au făcut bibilotecă franțuzească pe George Enescu în casa pe care vroiam eu s-o închiriez să îmi fac o terasă plină cu flori și s-o vopsesc alb-imaculat. Și habar nu aveam că e numai EN FRANCAIS. Eh, bon, tout va bien, mes amis. Ca mi-s ca acasa. Mai intai, in camera cu carti pentru copii. Am gasit lipiciul pe care îl mirosisem acum câteva seri la o băută. Mi-am băgat nasu prin și niște cărți de bucate și am analizat bine locul. Am tras cu urechea la niște clienți francezi, de-mi venea să le zâmbesc non stop. M-am împrietenit cu o profesoară la litere și am admirat amândouă niște stickere dintre care am ales: INTELLECTUEL, TA MERE! Am chicotit. Ne-am urat binețe, eu cu gându că data viitoare trebuie să revin cu lista de cărți.

Catalin cu umbrela si Bogdan cu berea
Dup-aia, am luat-o la pas. Pe bulivar, de la Romana inspre Unirii. Si ce daca ploa. Ca doar e in ziua mea de turist in Bucuresti, vorba unei prietene. Aproape de Unirii, am impresia că văd un domn cunoscut. Și, cum ochelarii de vedere nu-i aveam la mine, eram încruntată… și cel mai probabil că îl fixasem muuult prea evident pe băiatul cu trenci crem, dischist, și cu o umbrelă maaaaare, mare.  Eu zâmbeam, crezând că mă revăd cu cineva cunoscut. Numai că apropierea îmi spunea că mă înșel. Tânărul m-a luat sub umbrela lui. Mi-a zis doar: Bună, eu sunt Cătălin. N-am putut decât să-i zâmbesc și s-o tai grăbită spre Atelier.

Atelierul Mecanic, adicătelea. Unde erau doar barmanița și un ciudat Bogdan-băut care m-a întâmpinat aranjând scaunele din bar. Și care mi-a zis întrebător că o cafe au lait se bea cu apa sau cu lapte?! Și care a vrut să-mi facă poză, numai că l-a certat blonda de la bar, în timp ce eu îmi beau liniștită cafiaua și afară ploua gri, dar nu mai conta, că nu prea des se nimerește să fiu în așa loc și să fie așa liniște de mai mare dorința să plouă.

El grand finale
Fu să fie cu o bere Mr Porter nu sh cum, amăruie, cu care te obișnuiești greu, dar merită încercarea. Plus o bucurie pentru cineva drag, cât să merite și o oprire la Calif pentru lahmacun, ceai și sutlac. Și abțibilde lipite, și șosete probate, și zâmbet cât toată fața.

Și flashuri despre cum până să ajung la Unirii am stat cam 20 de minute într-un anticariat unde se luase lumina. Și erau oameni pe lângă mine care căutau cărți la lumina telefoanelor și eu mă simțeam ca într-un film pentru copii și așteptam ca vreunul dintre noi să găsească o comoară sau vreo ușă secretă printre rafturile cărților de unde să vedem o cascadă subțire și înaltă… numai că un domn era nemulțumit că nu-i primesc o carte, măruntă și pentru care nu înțelegea de ce nu i-au pus un pic de scotch și așa ar fi vândut-o mai ușor.

Și, hai, noapte bună, că prea lungă fu ziua asta.