La Vita E Bella – chiar si atunci cand plangi

L-am revazut. E filmul de care uitasem pret de cativa ani, dar pe care nu am ezitat sa il revad de 3 ori in mai putin de-o zi.

Minunat film. Minunat??! Doar atat pot sa spun?? Uit sa spun ca am ras cu gura pana la urechi in mijlocul tragismului si ca am plans in hohote cand personajele traiau extazul fericirii. Ca filmul mi-a aratat ca viata poate fi luata drept un joc in mijlocul tragismului si ca mi-a oferit una dintre cele mai frumoase declaratii de dragoste. Frumoasa?! Nu. Sublima prin naturaletea ei, simtind totusi preferinta regizorului de a ma tine cu sufletul la gura.

Viata e frumoasa chiar si in 1939, pentru ca intr-o limba ca italiana, despre care stim ca e vesela, plina de viata si de dragoste, aflam cum e sa fii evreu librar, dar si copil incapatanat care scapa de moarte numai pentru ca nu vrea sa faca dus.

Filmul a primit in 1999 trei premii Oscar. Pentru mine, filmul nu are nevoie de premiile nimanui. Este fimul -idee care trebuie revazut in orice zi. E fimul care imi ofera cele “mille punti da morire da riso” (o mie de puncte ca sa mori de ras).

Vita è bella, La (1997)
Regia: Roberto Benigni