Lumina, bat-o vina

Cum stau eu în faţa compului de la birou, cu lista de deadline-uri în faţă, cu vreo 3 .doc-uri deschise, cu foi şi reviste în jurul meu, mă simt un om mare. Un om care iubeşte ce face. Un om care îşi plănuieşte ziua de luni, marţi, miercuri, luna martie, luna aprilie, anul ăsta. Pe zile sau cu sincope.

Îmi place biroul meu. Aici am narcise primite de înainte de 1 martie, aici beau cele mai bune cafele, aici am momente când “meşteresc” proiecte DIY (do it yourself). Motivaţionale. Aici fredonez melodii, sunt serioasă, sunt copilă. Sunt eu. Aici am fost sunată acum câteva zile să mi se spună că facem treabă bună cu revista. Şi-am fost în al noulea cer. Aici am simţit cum pot muta munţii din loc.

E însă ceva în lumina asta filtrată prin geamurile duble din stânga biroului meu. Cum cade ea aşa pe monitor, până pe după-amiază, mă face să mă gândesc că nu prea-s eu aşa om mare. Sunt eu preocupată cu ale scrisului, cu ale revistei, dar dincolo de mine câinii latră, cerul e senin, iar alţii astăzi iau decizii de oameni cu adevărat mari. Ce articole, şapouri, intertitluri. Lumina asta filtrată care îmi bate în monitor îmi spune că viaţa e ceva mai mult.

Ce decizie importantă am luat eu azi? Niciuna. Nu e nici rau, nici bine. Am şi eu zilele mele. Dar pentru toţi acei oameni care azi au simţit că viaţa devine mai viaţă nu pot decât să las imaginea de mai sus să vorbească pentru mine.