mere. pofta de mere
Nu ştiu de ce mi-a venit să scriu despre mere atunci când mâncam o banană. De fapt, cred că încercam să mă gândesc la primele amintiri cu banane, când am realizat că am amintiri mult mai frumoase cu mere. Sau poate că m-am gândit la mere pentru că am savurat unul foarte bun într-o seară calduroasă de iunie. Sau poate pentru că îmi place să fac mere în foietaj cu îngheţată de vanilie. Sau poate că toate se leagă. Chestia e ca pur şi simplu am simţit că trebuie să scriu despre mere.
1. Eram în curtea vecinilor, plină de pomi fructiferi, la Tîrgu-Jiu. Raiul copiilor în vacanţă era curtea vecinilor. Nu prea îi puteam spune gradină, căci era un fost atelier de reparat maşini combinat cu un fost loc de făcut cruci din marmură, plus multe alte resturi, cu rahat de la mulţi câini, cu flori amestecate prin toată curtea, dar o curte cu mulţi pomi. Pomi fructiferi. Printre care şi mărul din fundul curţii. Mai era unul în faţă, dar făcea mere toamna târziu şi apucam să mănânc din el foarte rar, ca începea şcoala şi mă luau ai mei acasă. MĂRUL din FUNDUL CURŢII făcea mere un an da, un an ba. Era înaaaaalt şi bătrân. Îmi plăcea scoarţa lui scorojită şi cumva îl respectam pentru bătrâneţe, dar cred că de fapt nu mă urcam în el de frică să nu se rupă. Când nu făcea mere, ne ţinea umbră şi cam atât.
Ei, dar când venea anul în care dădea roade, era cel mai tare copac din curte. Nu ştiu prin ce magie fiecare creangă a copacului se umplea de fructe. Uneori, se rupeau de cât de încarcate erau. Alteori, îl curăţăm de povară cu un arac. Culegeam merele cu ligheanul, rareori în sac. Eu, Raluca, Răzvan, Mona, Pupa, Nea Bebe, uneori şi alţi vecini ne adunam să culegem un singur măr. Zici că era sărbătoare, nu alta. MĂRUL asta cred că de fapt ne aducea aminte că mai există şi fundul curţii. Merele lui erau mici, ieşeau cu puţin din pumnul meu de copil. Erau galben-rozalii, cu codiţe mici, mici. Dacă le lăsam prea mult, descopeream că erau viermănoase. Erau cele mai dulci-acrişoare mere de pe planetă. Şi pentru că bunica era bucătarul renumit al străzii Unirii la mine ajungeau cele mai multe mere pentru plăcintă. Dar trec deja la altă poveste, cu bunică-mea care dădea prăjituri la toată strada. Ei, ce să mai zic că merele astea erau nebunie. Savuroase, cu coaja tare, mergeau şi când făceau viermi. Râdeam de viermi, îi lăsam să se plimbe pe coaja mărului. Nu ne feream de viermi, ne jucam cu ei. Merele astea erau din rai vă zic!
2. Bunica avea casă cu etaj. Era printre cele mai cool de pe stradă. Şi stăteam noi împreună pe terasă, câteodată pe ferastra băii (baia era doar locul cu chiuvetă şi cadă. Wcu era la etaj, dar separat) şi priveam curticica pe care mă lăsa s-o ud în neştire aproape în fiecare seară. Şi cum stăteam noi aşa aiurea, eu mută, bunica vorbăreaţă, mă trimitea în cămară să iau şi eu un măr, două. Erau uneori bot de iepure, alteori din alea galbene maaari, super dulci, naiba ştie câte soiuri, că nu le-am învăţat pe toate. Şi mâncam împreună merele şi apoi le-aruncam cotoarele în grădină şi bunica zicea: ia să vedem dacă o să crească vreun măr anu viitor. Copacii n-aveau nicio şansă, pentru că de fapt toate buruienile n-aveau nicio şansă şi oricum era curte mică, fără loc de pomi, abia ţinea viţa de vie.
3. Încă îmi mai pare rău de nişte mereu mici galbene pe care le-am uitat cândva pe când locuiam singură în garsonieră. Erau trei, într-un coşuleţ pe post de fructieră. Le priveam în fiecare zi cum încep să se zbârcească. Şi dup-aia, unu a făcut buba maro. Şi au putrezit. Şi îmi pare rău că n-am apucat să le mănânc.
4. într-o seară de iunie, între Dorobanţi şi Herăstrău am muşcat dintr-un măr verde. Am muşcat cu… precauţie. Mă aşteptam să fie mai mult acru decât dulce. A pârâit de prospeţime şi am simţit dulcele-acrişor al merelor din copilărie. Muşcam din măr şi zâmbeam. Mă uitam la el cum începe uşor să se oxideze în partea de unde muşcasem prima dată şi îmi doream să nu se mai termine niciodată. Recunosc, îmi era foame. Dar era cel mai bun măr verde. Cel mai bun şi gata.
Îmi e poftă de mere.