n-am cautat. dar am gasit. in israel
Un evreu a zis: de ce să te duci să te regăseşti tocmai în Israel ? De ce să cauţi pacea tocmai în ţara asta ?
Eu am plecat în vacanţă pentru că aşa am simţit. Vroiam să ajung. Nu am stat să mă interesez de destinaţie, de cazare; am ştiut că sunt rezolvate şi nu îmi doream decât un pat unde să dorm după fiecare zi de umblat.
Răspunsul meu la întrebarea evreului a venit undeva spre finalul excursiei. Undeva în vechiul oraş al Ierusalimului, pe una dintre străduţele bazarului. Era o lumină ciudată, de un gri înecăcios, iar în ochelarii unui poliţist vedeam forfota din jurul nostru. De aici, ajungeai la intrarea în moschee sau la zidul plângerii. Simţeam fără să vreau tensiunea aia a întâlnirii dintre două lumi. Nu puteam intra în moschee şi nici intrarea de la zidul plângerii nu îmi mai era deschisă. Era zgomot. Îl simţeam pe pielea mea, îl respiram. Şi poliţiştii ăia păreau ireali. Era zgomot. Să fie râsetele copiilor arabi, forfota bazarului sau paşii celor care treceau de securitate ca să se roage cele care m-au ajutat să găsesc răspunsul ? Prea puţin contează.
Când e atâta forfotă în jurul tău, când vezi amalgamul ăla ciudat de oameni, nu poţi decât să te întorci către tine şi în tine. Să îţi iei gândurile bucată cu bucată şi să le întinzi precum cearceafurile pe sârmă. Şi ochii tăi văd nebunia culorilor, iar urechile ascultă parcă cu o pâlnie toate vocile, pe când tu nu faci altceva decât să stai de vorbă cu tine. Vorbeşti din ce în ce mai puţin cu cei din jur, ai un zâmbet ciudat pe faţă, dar în tine, ohoo!, ce dialog! Căci, da, ai ce căuta în ţara asta în care numai pace nu e, unde nu mai ştii când treci graniţele (când Israel, când Palestina), aici unde e o mizerie incredibilă şi un apetit pentru zarvă de nu mai ştii de tine. Căci ţi se întâmplă să ajungi pe acoperişurile bazarului, să descoperi că poţi fi aşa de uşor deasupra tuturor. Şi la zidul plângerii timpul se dilată, de crezi că ai stat trei minute, dar tu aproape că ai pierdut autocarul. Căci pe malul Iordanului e o lumină blândă de nu ştii dacă nu cumva ţi s-a făcut trupul transparent şi sufletul funigei. Şi stai în deşert pe marginea unei râpe şi îţi tremură carnea pe tine de emoţie şi nu vrei decât să rămâi acolo cu cartea pe care o tot cari cu tine în rucsac. Şi îţi e bine când eşti tu cu tine.
De ce să cauţi pacea tocmai acolo unde nu e pace? Pentru că atunci când te întorci la tine-n ţară o să ţi se pară totul atât de simplu şi o să întâmpini tot greul ăla neprevăzut cu zâmbetul pe buze şi cu sufletul împăcat.