nimicuri

Aseara m-am plimbat singura prin parc. Nu am mai facut asta de ceva vreme. Aseara am stat singura vreo juma de ora pe banca. Din geanta venea miros de prajituri. Pe banca de pe marginea lacului am asteptat. Nu, nu am asteptat ceva ce nu tine de mine. Am asteptat sa ma linistesc si sa inteleg ca toate cele se intampla in jurul meu se pupa de minune cu cerintele din capu meu.

Asa ca nu m-am suparat pe nimeni si pe nimic, mi-am continuat eu zenul si m-am bagat copil cuminte la metrou, nu inainte de a sublinia in mintea mea asta cam aeriana si cam naiva.

Si-au intrat la bolduit urmatoarele:

• degeaba ma bag eu motz in vietile altora, daca ei nu inteleg
• ca mai am ceva de lucru la capitolul – lucrurile nu sunt mereu asa cum mi-as dori
• ca n-ai cum sa nu dezamagesti. Problema e sa nu stai bosumflat si blocat in asta
• ca sunt momente in chiar esti singur. Chiar daca ai o iubita, o mama, un tata, o sora. Sunt multe, multe momentele cand esti singur.
• ca am un blocaj emotional. Am intrat intr-un zen, zona extreeem de confortabila, in care ma refugiez foarte usor. Cum zicea un bun prieten – Cristina, tu esti prea interiorizata. Bineinteles, pe atunci, am refuzat aceasta afirmatie. Acum, ma uit cu mirare la adevarul ei si nu stiu cum s-o apuc.

Asa ca raman eu cu nimicurile mele, ca oricum sunt mai ceva decat intr-un film spaniol cu bad trips.

Luati ceva mai smart, ca sa va mai racoriti mintea.