Nişte străini… nişte străini…

Cât de uşor, simplu şi util poate fi uneori să îţi deschizi sufletul în faţa unui străin. Să-i spui totul dintr-o suflare şi chiar cele mai mari temeri să i le prezinţi fără nicio încreţire a frunţii. Am trăit şi eu astfel de momente, când toate tristeţile mele le-au auzit nişte urechi pe care nu aveam să le mai văd niciodată. S-a întâmplat pe stradă sau în case în care nu mai locuiesc demult. Şi ce plăcut e sentimentul după ce ţi-ai golit mintea în faţa unui om de la care nu cauţi neapărat un sfat, ci doar să te asculte…
Am făcut astfel de lucruri atunci când ştiam că cei apropiaţi sulfetului meu nu au nevoie să mai fie îngreunaţi de tristeţile mele. Sau când eram prea singură…
E bine să îţi goleşti astfel mintea de propriile temeri, numai un sfat să ştii dinainte: pe cât de repede sunt spuse acele vorbe, pe atât sufletul tău cade sub umbra unei crunte întristări dacă nu eşti pregătit să înfrunţi eventualele cerinţe pe care străinul le poate avea pentru că te-a ascultat. Nu-ţi încredinţa gândurile unui străin, dacă nu eşti pregătit să ai tăria să uiţi de acel om, imediat ce ai vorbit cu el. Fără mustrări de conştiinţă, fără vreo dorinţă de repetare a experienţei. E greu să legi prietenii când sufletul ţi-e trist…