noiembrie, lung

noiembrie, lung

Sunt la ultima carte a Elenei Ferrante dintre cele 4 nebunii de carti din zona Napoli si de fiecare data sunt fascinata de fina psihologie pe care o are aceste femeie. In plus, ma fascineaza naturaletea cu care personajele nu numai ca sunt atat de reale, ci cu cata deschidere si naturalete pot sa vorbeasca despre ele. Ma fascineaza pentru ca uneori intra atat de bine in capul meu, pe cum cred ca au intrat in capul atator persoane care i-au citit cartile. O admir, recunosc, pentru cartile astea, pentru scriitura, dar mai ales pentru ca uneori imi clarifica mie lucrurile. E un fel de psihoterapie prin lectura.

Cartile ei nu m-au facut niciodata sa ma intreb ‘Bai, da’ ce-a vrut sa spuna autorul?”, in schimb, intr-un mod foarte brutal as zice m-au facut sa ma intorc catre mine. Sa ma intreb: Is this the real me? (da, am ajuns uneori sa imi pun intrebari in engleza, n-am ce sa fac…) M-am vazut in multe dintre prieteniile din carti, in multe situatii violente, in multe relatii din cartile Elenei. Mi-am spus: bai, ce naiba, suntem toti la fel? Poate ca da, poate ca nu, naiba stie. Mi-am dat seama, citind, de ceva: bai, eu nu mai am chef sa ma ascund. Sa spun ce n-am chef sa spun sau sa imi inabus sentimentele. Am lasat sa iasa din mine si bune si rele. Intr-un fel, cam ca in pasajul de mai jos, au iesit din mine sentimentele si actiunile:

‘Good feelings are fragile, with me love doesn’t last. Love for a man doesn’t last, not even love for a child, it soon get a hole in it. You look in the hole and you see the nebula of good intentions mixed up with the nebula of bad. Gennaro makes me feel guilty, this thing here in my belly is a responsibility that cuts me, scratches me. Loving courses together with hating, and I can’t, I can’t manage to solidify myself around any goodwill. Maestra Oliviero was right, I’m bad. I don’t even know how to keep friendship alive. You’re kind, Lenu, you’ve always had a lot of patience. But tonight I finally understood it: there is always a solvent that acts slowly, with a gentle heat, and undoes everything, even when there’s no earthquake. So please, if I insult you, if I say ugly things to you, stop your ears, I don’t want to do it and yet I do. Please, please, don’t leave me, or ill fall in.’ Elena Ferrante – The Story of the Lost Child

Nu stiu sa o spun mai bine, dar acum, in prezent, cred ca sunt cea mai buna si cea mai rea varianta a mea. Nu ma victimizez. Nu ma plang. Ma privesc doar cu o acceptare pe care foarte mult timp nu am avut-o: sunt ceea ce sunt. I’m bad in so many ways, chiar si cand fac bine. Si la fel de buna pot fi, crezand ca fac ceva rau. Poate parea o mare confuzie in ceea ce spun, insa eu una m-am hotarat sa ma accept asa cum sunt eu: cu gelozii, cu neputinte, cu rautati, cu naivitatea ca oamenii sunt buni, cu increderea ca toti ne schimbam (cu speranta ca in bine), cu dragoste, cu tristete, cu melancolie, cu greseli si reusite.

Imi place pasajul de mai sus pentru ca e despre curaj. Curajul de a spune cuiva drag ceea ce gandesti. Curajul de a te arata asa cum esti. Curaj pe care eu mult timp l-am ascuns sub o tacere care voia sa arate putere – era mai simplu sa detin controlul daca nu ma aratam asa cum sunt. Cu bune si rele. Poate prieteniile, relatiile, noi, rezistam tocmai prin prisma acestui curaj – de a ne arata asa cum suntem. Poate cumva asta e cheia care ar trebui sa ne tina impreuna. Si daca cel de langa tine nu te accepta atunci cand esti cu adevarat sincer, poate asa e mai bine. Numai sa stii ca tu esti si te arati in adevarata ta natura.

Dar gata cu filozofeala, sa trec la lucruri mai mundane. Probabil ca nu as fi scris textul asta daca nu m-ar fi lovit o raceala pentru care am refuzat niste vin fiert in oras. Si probabil ca nu as fi scris textul asta daca nu as fi petrecut terbil de mult timp citind. In Londra, orasul care surprinzator mai si doarme (sambata sau duminica dimineata te loveste linistea strazilor bine de tot), inca mai invat ca poti fi oricine vrei tu, la capitolul servicii multe dintre companii sunt inca in epoca de piatra (nu vorbesc de posta sau transport, ca astea eu cred ca aici sunt un pic din viitor), marketingul pare a fi o chestie atat de complicata – chestie care cred ca e posibila numai prin desteptaciunea (totodata poate fi si prostie) a celor care au lucrat si lucreaza in domeniu (promit sa scriu despre asta separat), iar parcurile sunt la fel de frumoase si in noiembrie, chiar daca n-am apucat sa le mai vaz atat de mult, iar oamenii se trateaza ca oamenii (nu te ia la bascalie nimeni daca esti un spalator de vase sau nu te ia nimeni cu sarut-mana daca esti cine stie ce bancher – cu alte cuvinte, esti mai intai un OM – nu mai intereseaza jobul sau functia ta).

Londra acum e un fel de Bucuresti din vremea facultatii. Plin de posibilitati, mare generator de frustrari si enorme bucurii si surprize (inca mai ma gandesc daca un colt de depresie ma mai zgandare uneori, tot ca in facultate).

Vezi, Eleno, ce-ai facut! Scriu mult si nici nu scriu bine, asa ca inchei…

Cu incredere,

C.



Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


Do NOT follow this link or you will be banned from the site!