fiecare om are povestea lui
Acum ceva vreme citeam articolul din NewYork Times – cu 33 de intrebari ca sa te indragostesti de cineva. Nu mai tin minte despre ce erau intrebarile, insa tin minte, ca o concluzie, ca oricine are o poveste. Fiecare dintre noi a trecut printr-o suferinta, printr-un esec, printr-o intamplare despre care ii vine foarte greu sa vorbeasca. Toti, absolut toti, avem o poveste in spate.
Si incerc sa tin minte asta de fiecare data cand vorbesc cu un om. Fie ca il cunosc, fie ca suntem la prima interactiune. Undeva, in backgroundul mintii mele, faptul ca omul din fata mea are o poveste e un fel de ‘licurici’ care ma face sa fiu mai prezenta.
Incerc de cele mai multe ori sa il accept pe cel din fata mea cu bune si rele, fara sa judec, tocmai pentru ca stiu ca are o poveste. Nu, nu sunt curioasa sa aflu povestile tuturor oamenilor cu care interactionez, pentru asta cred ca exista psihologii sau prietenii aia extrem de apropiati. Incerc insa sa privesc lucrurile cu compasiune, intelegere si deschidere.
O sa ziceti ca sunt nebuna de nu vreau sa ascult povestile oamenilor si ca asta duce la deschidere. Sa va povestesc ceva care poate sa schimbe perspectiva.
Eram acum vreo doua saptamani la un eveniment – business oriented. Una dintre persoanele care vorbeau (extrem de entuziast si plin de viata) zice la un moment dat ca a trecut printr-un abuz in copilarie, ca a venit cu mama in Londra cand era mica, ca a avut parte de un sot abuziv. Eu una m-am blocat. O data de admiratie pentru curajul de a spune asta chiar si in fata unei audiente chiar si de vreo 30 de persoane. A doua oara pentru ca ea nu a avut de unde sa stie cum rezoneaza oamenii din sala cu astfel de povesti si ca mesajul ei – ala de business (pentru asta a venit acolo) – la mine nu a mai ajuns. Cat vrei sa dai din si despre tine ca sa castigi o audienta, fie ea si doar o persoana?
De asta cred ca exista optiunea ‘licurici’. Mementoul din noi care ne spune ca toti avem o poveste.
Desigur, ca licuriciul asta isi mai ia din cand in cand zborul si atunci uit. Si ma apuc sa acuz, nu mai ascult, nu mai inteleg. Atunci, vreau ca lucrurile sa iasa ca mine. Indiferent de cel din fata mea.
Si dupa ce fac asta, imi spun ca voi incerca sa fiu mai buna data viitoare. Ma voi stradui. Sper cumva ca omul din fata mea sa fi fost el mai intelept. Sa nu se supere. Ca e nevoie de multa intelepciune sa accepti un incapatanat. Sunt situatii cand imi cer iertare. Nu obisnuiam sa fac asta mai deloc, pentru ca ar fi trebuit sa imi recunosc slabiciunile. Dar acum cred cu tarie ca atunci cand iti ceri iertare iti accepti pe deplin povestea. Te ajuta sa te impaci mai repede cu ea si sa de vii mai bun.
Fiecare dintre noi vine cu o poveste. Si cel mai important e sa ne-o acceptam. De aici incep lucrurile frumoase. De aici devenim mai uniti cu noi, devenim mai oameni.
Eu, cu iertare.