Omul invizibil

Ieri am fost in culisele Teatrului National. Am vazut o parte, o mica parte, din repetitiile la piesa “Sinucigasul”. Ii multumesc lui Marius Manole ca m-a ascuns, caci, da, nimeni in afara de noi doi, nu stia ca sunt omul invizibil. Si am vazut cum regizorul dadea indicatii privind luminile, cum actorii faceau glume pentru a se relaxa, cand nu reuseau sa simta personajele, sa transmita acea tensiune voita. Am fost fascinata. Stiam ca Dan Puric e genial, dar, pentru ca l-am vazut fara ca el sa stie ca sunt spectator, pot spune ca e mai mult decat atat. Este de o maturitate uimitoare, de un umor de care imi era dor de foarte mult timp. Si este un om cum putini au curajul sa fie. Mi-ar placea sa am in jurul meu intotdeauna astfel de oameni. As putea sa lucrez cu ei nopti intregi. Si atunci… cum sa nu iubesti teatrul si actorii, cand ei ti se dedica chiar si atunci cand nu stiu ca tu ii privesti?