pentru ca… echilibru

Oare, când nu înțelegi ceva, e vina ta că nu știi? Îmi e tare teamă că mai bine de trei ani am avut un văl peste ochi și, culmea, abia după foarte mult timp mi-am dat seama. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat puterea să văd, chiar și acum, după atâta timp.

Căci eu, eu m-am pierdut pe mine mai bine de trei ani. Nu zic că nu m-am bucurat. Dar am trăit sub bucuria altuia. Am uitat să cresc ca om. Nu mi-a mai păsat de dezvoltarea mea. M-am dedicat orbește acelei persoane. Și o spun cu mâna pe inimă că am făcut-o cu cea mai mare bucurie trăită vreodată. Însă, vezi tu, nu poți trăi, pare-se, doar tu cu îndrăgosteala ta. Căci ce-i pentru tine bine și frumos, pentru alții e naivitate și prostie. Căci tu, când îți dedici timpul celuilalt, necondiționat, fără să-i atragi atenția, poți fi văzut (chiar de cel care primește) drept un copil. Sau o persoană slabă. Sau cineva care nu prea merită luat în considerare, pentru că nu prea face mai nimic. Sau cineva care depinde de el.

E ciudat cum te poți pierde pe tine într-o relație tocmai când ești cât se poate de îndrăgostit. E ciudat cum, tocmai atunci când ai bucuria cea mai mare în suflet și o dăruiești necondiționat, să primești cel mai urât șut în fund.

E ca și cum ai primi, pentru prima dată, cireașa cea mai bună, dar cu cel mai mare și urât vierme în ea. Nu ai știut că e acolo. Erai pe punctul de a-l înghiți. L-ai simțit mișcând pe buza de sus. L-ai prins. Te-ai speriat. Ai vrut să îl arunci cât colo. Cireașa a rămas la fel de gustoasă. Însă ai mâncat-o cu jumătate de poftă.

De unde să știi, la prima cireașă, că ar putea avea un vierme?

De atunci, desfaci atent orice cireașă. Ai răbdare. Nu te mai arunci cu capul, cu gura înainte. Știi că savoarea aia te așteaptă. Iubești, guști, privești cu capul, nu doar cu inima.

FIN.

Această postare am scris-o pentru echilibru și pentru cele mai bune cireșe care încă mă mai așteaptă.