primul meu traseu cu bicicleta. vreo 50 de km

Am imprumutat o bicicleta. Si nici macar nu am vazut-o pana la destinatie. M-am hotarat pe moment, desi au urmat momente de vaicareli, cu gandul ca nu mai am niciun fel de conditie fizica sau, altfel spus, nu mai practic sport constant de ceva vreme. Ultima data cand am facut ceva sustinut, a fost in vacanta de iarna, cu snowboardul.

Pe bune, in blugi?

In fine, vaicareli-nevaicareli, duminica a fost zi de traseu cu bicicleta. Un grup de oameni (dintre ei cunosteam doar trei) au stabilit traseul de la Moara Vlasiei (foarte aproape de Snagov).

Am inceput bine, ce pot sa zic, m-am dus in blugi. Noroc ca in satul de unde urma sa intram in padure era un magazin deschis. De unde mi-am cumparat nu o pereche, ci doua de colanti. Cred ca cei cu experienta in alte traseelor cu bicicleta au ras in sinea lor de mine. Dar nu-i nimic, am invatat ceva: sa intreb inainte de echipamentul necesar. Din echipament mi-a mai lipsit doar casca, dar am mers pe ideea ca nu oi fi eu asa de bleaga sa cad atat de rau.

Traseul, o minunatie

De la marginea satului, cam intr-un kilometru se intra pe drum de padure. Cu balti, namoale, gropi, pietris si toate cele. Pe aici, i-am dat blana pana la prima urcare. Nu a contat ca m-am umplu de noroi, cat sa confirm ca bulinele si imprimeurile sunt in tendinte. Glumeeesc! Am facut asta pentru ca pe unde era uscat erau biciclisti, iar eu stiam ca daca franez o sa alunec pe noroiul ala de acolo o sa imi fac o impachetare sa-mi ramana in istorie.

Dupa ce am iesit din padure, cu o mica pauza de facut poze, mancat ceva energizant si hidratat, a urmat drumul (un pic mai civilizat) pentru biciclete. In satul acesta caruia momentan nu-i stiu numele este traseu de biciclete. Pacat insa ca nu e asfaltat, ci e din niste dale, ceea ce face traseul nu tocmai placut. Ca sa nu mai spun de mormanele de zapada si masinile parcate pe pista. Dar cu asta cred ca eram obisnuita. Aici am si cazut, dar din neatentie. Nimic grav. Am belit acelasi genunche la care ma ranesc de cateva luni incoace. O fi vreun semn pe care ma incapatanez sa nu il inteleg.

Au mai urmat un drum mai putin circulat, o bucata de off road, drum cu mormane mari, mari de zapada pe margini si, cel mai putin placut, mersul cu bicicleta pe marginea drumurilor circulate. Treceau masini cu viteza mare, iar mie imi era din ce in ce mai greu, caci deja ma dureau picioarele foarte, foarte mult.

Ca sa iti faci o idee, traseul facut e aici (si cateva poze de pe traseu). La mine, e mai putin cu 6 km. Caci nu mai puteam. Deloc, deloc.

Saua, voia buna si data viitoare la mai mare

Cred ca dincolo de cazatura facuta din neatentie, faptul ca saua bicicletei nu era tocmai potrivita pentru mine a fost cea mai nasoala problema. Ma doare poponetzul intr-un mare fel. Dar nu am facut vanatai.
Cred ca am fost cam insuportabila cu smiorcaitul meu, dar, hei!, cine naiba mai are 47 de kile, ia o bicla de imprumut, se incumeta sa faca 50 km traseu fara nicio pregatire fizica in prealabil…
M-am bucurat sa cunosc oameni noi, pe care mi-am propus sa ii mai intalnesc in acelasi context. M-am bucurat sa dea adrenalina cu mine de pamant – pe la opt si ceva seara eram nani, pui! adica dormeam mai ceva ca un prunc.

Daca stau sa ma intreb de ce am facut asta, raspunsul e simplu. M-am saturat sa nu fac nimic. Pe principiul: daca imi doresc schimbari, cu siguranta trebuie sa ies din zona mea de confort. Daca nu ma fortam, nici nu cred ca ma bucuram la fel de tare. Si nu, nu am o febra musculara de nu ma pot misca. Picioarele sunt bine.
Tot respectul meu fata de cei care s-au intors pana la Bucuresti cu bicicleta.