Privirea care zambeste castiga mereu

Nu stiu de ce, dar in ultima vreme parca am innebunit cu analiza privirilor oamenilor. Da, stiu ca se zice ca ochii sunt oglinda sufletului, insa nu ma intreb daca oamenii stiu de asta, ci mai degraba de ce nu ne lasam emotiile la vedere?

Sunt persoane in ochii carora le citesc cu usurinta energia, good vibe-ul cum imi place mie sa zic. Ii simti de cum intri in incaperea unde sunt ei si emana ceva, ceva care te atrage sau care te face sa vrei sa vorbesti. Au ceva. Ma innebunesc (in a good way) cei care au linistea in priviri – de obicei o vei recunoaste dupa ce persoana va sta si un pic de vorba cu tine. Nu o sa zic nimic despre tristeti in priviri, dar o sa ma intreb de ce oare sunt momente cand construim asa bariere incat ne golim ochii de absolut orice.

Stiu ca in anumite contexte sociale e normal sa ne controlam. Sa tinem in control emotiile nu e rau, insa sunt momente cand merita sa-ti tradezi sinceritatea macar prin bucuria privirilor.

Carcotasii, aia cati of fi accesand blogul asta, ar putea sa imi spuna ca nu tot omul e in stare sa isi comunice bucuriile prin priviri.

Hey, cum nu? Cand eram copii oare nu ghiceau ai nostri doar privindu-ne in ochi ce simteam? Chiar nu mai suntem capabili sa intelegem ca suntem puri si ca bucuriile noastre merita traite cu adevarat? Sau am uitat ce inseamna bucurie?  Am acumulat asa de multe incat nu mai stim sa ne bucuram?

Stiu, bat campii.

Ce vreau sa spun e ca imi e dor sa vad licariri de energie frumoasa in privirile celor din jurul meu. Sa le zambeasca ochii, stiind ca merita, doar pentru simplul fapt ca sunt.