postare lunga despre rusine

Totul începe cu o povestioară…

Bias, ce? Engleza, my ass!

Eram intr-o intalnire-sedinta. Discutam despre conceperea unei reclame si toata discutia se purta in engleza. Eram eu si doi barbati. Scriam pe flipchart un model de evaluare a unor idei, iar la un moment dat unul dintre cei prezenti la discutie zice: biased. Eram emotionata, obosita, cred ca si incordata. Stresata? Desigur. Nu am inteles ce a zis, nici nu am mai stiut sa scriu biased. M-am pierdut. Am simtit cum imi vine sa intru in pamant. Mai ales ca dupa intalnire mi s-a spus: hai, mai, ca nici n-ai stiut sa scrii biased. Stiti cum e sa iti spuna cineva sa spuna ca nu stii ceva si pe un ton usor sictirit (asa l-am perceput eu)? Probabil ca nici aportul meu n-a fost cel mai bun in acea intalnire, but, hey, I know that I did my best. Stiu engleza, citesc in engleza, insa atunci engleza mea s-a pierdut. Mult timp mi-a fost rusine cu momentul ala. Ca n-am fost in stare. Ca n-am performat, ca n-am dat bine, ca cineva a vazut ca nu stiu un amarat de cuvant. De fapt, in capul meu era ca nu mai eram buna la nimic. Si lucrul asta a atarnat deasupra mea de multe ori dupa intamplarea respectiva. Desigur ca am dezvoltat o alergie dubioasa la acest cuvant pentru ca il asocizez cu intamplarea respectiva.

Nu mai stiu de cate ori am simtit o oarescare rusine ca nu am sânii mai mari. Se întâmpla prin liceu și un pic din facultate. Până chiar nu mi-a mai păsat. Totuși, mai am de-a face cu comentarii de genu: ce cur mișto ai, nasol că ai sânii mici! Mai ales la plajă. Sau că am probleme cu tenul. Sau că eu nu pot să practic anumite sporturi pentru simplul fapt că îmi e frică. Mi-a fost rușine când am auzit asta: băi, dacă te-ai da cu snowboardul așa cum… dar să trecem peste comparațiile distructive.

Mi-a mai fost rușine când nu știam lucruri la locul de muncă, când de fapt nimeni dintre superiorii mei nu îmi explicase că trebuie să știu acel lucru. Rușine că nu m-am măritat până acum, că nu am o casă a mea… rușine că eu nu știu să am grijă de nepotul meu așa cum ar trebui (sorry, dar asta chiar doare – nu sunt mamă, again, ar trebui să îmi fie rușine că nu am anumite instincte).

Motive de rușine au mai fost atunci când am spus ce gândesc în fața unor prieteni și am fost criticată pentru că îmi spun punctul de vedere. Rușine că vorbesc prea mult. Rușine că la nu știu ce discuție habar nu aveam despre anumite filme, cărți și că dacă nu știi tot ce se întâmplă în urbe se uită lumea cu o milă dubioasă la culme.

Rușine. Rușine. Rușine. Despre ea ar trebui să fim în stare să vrobim, să scriem. Citeam în cartea Curajul de a fi vulnerabil – Brene Brown – ca este extrem de greu să vorbești despre rușine, să o verbalizezi. Și că atunci când ai reușit să vorbești despre acest sentiment se prea poate să te simți eliberat și să reușești, în timp, să nu te mai simți așa rușinat. Să privești situațiile rușinoase cu alți ochi. De asta există și studii psihologice prin care se arată că persoanele care au scris despre propria rușine pot să depășească viitoarele momente incomode mult mai ușor și că evenimentele trecute le privesc mult  mai relaxați.

Când am fost în Bali, erau seri când vorbeam în grup despre problemele noastre. Uneori, se lăsa cu lacrimi. Dar pentru că era un loc al acceptării, nu cred că cineva din grup a avut senimentul de rușine. Pentru că, nu știu cum, dar acolo toți eram deschiși, fără să judecăm. Cred că lecția învățată atunci a fost despre: toți avem o poveste – cu dureri pe care alții nu le pot înțelege. Și tocmai de aceea noi ar trebui să ne gândim când îi vorbim certăreț sau critic altuia că nu știm ce poveste are și că nu știm cum îl putem răni. Că vei câștiga dacă te vei folosi de candoare.

Revenind la Brene Brown, iată câteva idei care mi-au placut foarte mult, din aceeași carte – Curajul de a fi vulnerabil:

a. Rușinea își trage forța din faptul că nu poate fi redată prin cuvinte. De aceea victimele ei predilecte sunt perfecționiștii – este atât de ușor să ne reducă la tăcere. Când vom fi îndeajuns de conștienți de propria rușine, încât s-o numim și să vorbim despre ea, îi vom neutraliza efectele.
b. Toți avem această problemă. Rușinea e ceva universal – este una dintre cele mau primitive emoții umane.
c.toți ne temem să vorbim despre lucrurile care ne provoacă rușine.
d. Cu cât vorbim mai puțin despre lucrurile care ne provoacă rușine, cu atât rușinea ne va controla mai mult viețile.

Ca sa scapi de rușine, Brene Brown propune sa nu faci din ea un secret. Să vorbești cu cineva apropiat, care să te asculte. Să scrii despre asta. Să fii mai atent la factorii declanșatori și să te întrebi dacă nu cumva ai așteptări nerealiste de la tine și pui prea multă presiune asupra ta.

Cred că e foarte dificil să nu resimți rușine, mai ales în mediile extrem de competitive. Cred însă că dacă mediile alea au oamenii care trebuie, rușinea se transformă în apropiere, înțelegere și o mai bună dezvoltare atât pe plan personal, cât și profesional.

Și mi-am mai adus aminte că mi-a fost un pic rușine când cineva mi-a zis că eu scriu prea personal pe blog. Mi-am dat seama târziu că era doar ceva ce se întrevedea din exterior. Prea personalul lui nu era și prea personalul meu. Așa că m-am vindecat și de rușinea asta.

Much love!