sapte ani

acum sapte ani, plangeam ca idioata dupa dragostea unui nebun. ii cautam numele pe strazi, il cautam in baruri si parcuri, pana si in patul meu il cautam. acum sapte ani, daca as fi auzit numele lui as fi izbucnit imediat in plans. credeam, ca o idioata naiva, ca poti cunoaste dragostea in mai putin de o luna. credeam pe atunci in a fi indragostita si inca mai cred. ce mai tin oare minte de atunci? multi s-ar mira sa descopere ca enorm de multe. ca hainele negre erau la moda printre tinerii vremii, ca n-a fost sa fie, ca am fost lipsita de cuvinte, nu si de lacrimi. ca un telefon iti poate spune ca de maine nu il vei mai vedea pe cel drag, decat, probabil, printr-un miracol al intoarcerii pe campii cunoscute.

acum sapte ani imi propusesem sa nu mai dau doi bani pe oamenii indragostiti, sa le rad in fata si sa ii dispretuiesc. cred ca o perioada de timp chiar am reusit sa fac asta, m-am inchis in apropierea altor suflete, consumandu-ma aiurea. si unde ma aflu acum? ca sa citez din alti ai zilelor de ieri si de maine: ma aflu undeva intre iubire si tristete; de fapt, ma aflu intr-un loc care nu poate fi definit, atat timp cat ramane suspendat intre nu stiu cate alte… altele.

acum, dupa sapte ani, sunt intrebata acelasi lucru: merita? Retoric, nu?!