si eu plang sub dus

Mi-e dor de casa si acel acasa pe care l-am pierdut ceva vreme. Uneori, am impresia ca au trecut ani, alteori zile, de cand nu am mai simtit acel acasa drag, dulce, acea suma a trairilor care imi ofereau confortul si caldura incredibil de dulce si imposibil de descris.

Azi-dimineata, treaza de devreme si dormita putin, m-am indreptat catre dusul strain. Eram buimaca, cum se spune. Am stat putin aplecata, asteptand ca apa sa fie fierbinte (numai grabitii, amantele si amantii isi mai fac dus duminica asa de dimineata, asa ca mai trebuie sa astepti pana apa curge calda, calda). Mi-am agatat tricoul si shortul pe bara de metal si am intrat sub dus.

Mi-am pus dusul sub cap. Apa aia atat de calda si gelul de dus, cu aroma lui de dulce-casa mi-au adus aminte de lucruri petrecute aievea. De aburi de cada, faianta alba si gresie gri-albastra. Si miros de acasa.

Am plans, mi-am lovit usor genunchii de faianta si am plans pentru prima oara sub dus. Ca mi-e dor de acasa ala al meu, cu suma amintirilor si singuratatilor mele.