scurt despre Solenoid lung
Pe Mircea Cartarescu l-am descoperit prin liceu pe vremea cand imi petreceam multe ore in biblioteca Aman din Craiova. Nu stiu cum am ajuns la el. La Cartarescu. Stiu doar ca am citit REM-ul pe nerasuflate. Si Mendebilul. Si Ruletistul. Si toate povestile din acel volum. Si de atunci, am ramas mereu cu o curiozitate de ce mai scrie Cartarescu, desi Orbitor nu am reusit sa-l termin chiar daca am incercat de multe ori.
Stiind de pasiunea mea pentru Cartarescu, prietena mea draga mi-a trimis Solenoid acum cateva luni, ultima carte a lui Cartarescu. Solenoid-ul cred ca e una dintre cartile care se citeste in timp. Si cred ca iti trebuie timp, pentru ca omul asta iti da material de visat. De cand am inceput sa il citesc, am visat la fel de ciudat cum e romanul. Uneori, credeam ca omul a scris doar ca sa ne arate cat de mult ii place botanica-biologia si scrierea pompoasa, alteori, credeam ca citesc Zafon si cel mai mult imi placea cand il redescopeream pe Cartarescu din Mendebilul.
Mie una mi se pare ca daca nu l-ai mai citit pe Cartarescu, Solenoid-ului s-ar putea sa iti para ca ii lipseste ceva. Ca face cumva parte dintr-un alt roman. Desi, e la fel de probabil sa ma insel. Stiu insa ca i-am regasit ‘temele’ lui Cartarescu in Solenoid: obsesia copilariei, Bucurestiul, viata lui de profesor si mai ales visele si starea magica de visare si, desigur, el-Cartarescu.
Solenoid e material pentru vis – intortocheat si tern de lucid. Filosofic in maruntisurile vietii si meta in maruntaiele experientelor unui profesor de limba romana la o scoala din Colentina. Un roman care iti aminteste de frumusetea cuvintelor. Un roman-evadare, 800 si ceva de pagini despre creierul personajului Cartarescu.
Iata 3 pasaje care mi-au placut mie din Solenoid, fara sa dezvalui prea multe din personajele si savoarea unui roman care te poate trage in el, fara sa vrei, si citesti, chinuit, alteori intens. Alteori cu impresia ca visezi.
“Asa imi simt viata, asa simt ca am fost intotdeauna: lumea cea unanima, terna si tangibila pe o parte a banutului, si lumea secreta, intima, fantasmagorica, lumea de vis a mintii mele pe cealalta parte. Nici una nu e-ntreaga si adevarata fara cealalta. Numai rotatia, numai vertijul, numai sindromul vestibular, numai degetul nepasator al zeului ce pune-n miscare moneda, aducandu-i o dimensiune-n plus, face vizibila, dar pentru care ochi, inscriptia gravata in mintea noastra, pe-o fata si pe cealalta a ei, pe zi si pe noapte, pe luciditate si pe vis, pe femeie si barbat, pe animal si pe zeu, si pe care noi o ignoram etern, pentru ca nu putem privi ambele fete deodata.”
“N-am ras niciodata de portar si de farfuriile lui zburatoare. E doar unul dintre cei ce se simt straini in lumea noastra. Unul dintre cei ce se zbat, cauta si asteapta. Cred ca nelinistea celor ca el, oricat de ridicola, e deja semnul unei alegeri. Caci nimeni in aceasta lume, in care totul conspira la construirea unei iluzii perfecte si a unei disperari pe masura, nu poate spera daca nu i-a fost dat sa spere si nu poate cauta daca nu apare instinctual cautarii adanc agravat in carnea mintii lui. Cautam prosteste, cautam in locuri in care nu e nimic de gasit, ca paianjenii ce-si tes plasa in sali de baie in care nici o musca, nici un tantar nu poate patrunde. Ne uscam in plasele noastre cu miile, dar ceea ce nu moare e nevoia noastra de adevar. Suntem ca niste oameni desenati pe o foaie, in interiorul unui patrat. Nu putem trece de liniile negre, si ne epuizam scotocind, de zecci si sute de ori, fiecare coltisor al patratului ca sa dam de-o fisura. Pana cand unul dinttre noi intelege deodata, pentru ca a fost predestinate sa inteleaga, ca nu se poate evada in planul foii. Ca iesirea, larga si usoara, e perpendicular pe foaie, in inconcevabila pana atunci a treia dimensiune. Asfet incat, spre uluirea celor ramasi intre cele patru linii de tus, alesul sparge deodata crisalida, intinde aripi enorme si se-nalta usor, aruncandu-si umbra, de sus, in fosta sa lume.”
“Cand ne-am intors in lume eram amandoi pe jumatate dezbracati, lipiti strans de cearsafurile umede, adancind salteaua cu trupurile noastre inerte, supuse gravitatiei. Uitaseram sa ne-naltam in aer, uitaseram si cufundarea in labirintul demonic al fantazarilor si cuvintelor de-o abjectie extatica. Zaceam separate, dezlipiti, cum zac toti indragostitii dupa-ncelstare, zavorati in ei insisi, caci sabia dintre Tristan si Isolda nu e semnul castitatii, ci-al implinirii, al satietatii ce te-arunca iarasi in singuratatea ta dintotdeauna.”