start happiness!

Nu mi-am mai acordat de mut timp plăcerea de a mă bucura, de a fi fericită, de a râde cu gura până la urechi şi să uit naiba de toate grijile astea cotidiene care  mă seacă. Asta e concluzia la care am ajuns după vreo săptămână şi ceva în care orele au fost la extreme. Ba agitate mai ceva ca atunci când pompierii au alarmă, ba momente de plictiseală tragică.

Dar să nu deviez prea mult de la ceea ce vroiam să spun. Mi s-a întâmplat într-o seară, pe când răsfoiam o carte să îmi dea seama că eu nu m-am mai lăsat să râd mai deloc. Pe lista lucrurilor mărunte care au contribuit la concluzia mea s-au numărat lipsa mea de pe pârtii anul ăsta, faptul că am fost super criticată de cineva din viaţa mea şi mai ales enorma presiune pe care am pus-o singură şi nesilită de nimeni asupra mea.

Dar astea sunt nimicuri. Ceea ce m-a făcut cu adevărat să fiu tristă e faptul că emoţiile alea bune, frumoase, sănătoase le-am simţit cam greu AU CAM LIPSIT din sufletul meu. Cum spuneam eu în jurnalul ăla scris de mână, parcă sunt amorţită şi nu sunt în stare să mă bucur de nimic.

Mi-ar plăcea să mai fiu din nou îndrăgostită. Mi-ar plăcea să mai fiu în stare să dăruiesc emoţii aşa cum reuşeam să o fac altădată. Să fie oare astea marea schimbare întru maturitate despre care vorbesc toţi că se întâplă în pragul celor 30? Căci, dacă răspunsul e da, refuz această vârstă. Eu îmi vreau bucuria înapoi!

(desigur că aşa zgâtie cum sunt nu am stat cu mâinile în sân şi pot să spun că răzvrătirea mea întru alungarea tristeţilor şi aducerea zâmbetului energetic au început. Pentru că merit, vorba ‘ceea)

Aici vrusesem să postez o poză cu mine de când am fost în Israel și eram pe plajă super happy, aveam o săritură wow, așa cât să-mi arăt fericirea. Însă cum drumul de acasă la birou e lung, nici poza n-a mai vrut să se salveze în draft. Noroc cu buna mea prietenă care a share-uit pe fb o povestioară frumoasă. MERITĂ CITITĂ AICI.