tout ira bien

Am așa o senzație stranie de fiecare dată când mă întorc la casa părinților de-mi vine o poftă de viață și un curaj nemărginit. De parcă al meu curaj ar fi definit numai în preajma oamenilor și lucrurilor dragi.

Când sunt acasă, mă simt în stare de orice. Aș clădi palate, aș lua luna și-aș pune-o în cuierul cu oglindă îngălbenită și pe bune de nu aș fi în stare de orice.

Am băut cafea cu mama, cu sora, cu prietenul meu drag. Apoi cu mătușa și unchiul. Am uitat de negru și de gri. Am râs cu cu gura până la urechi de fiecare dată.

Nu zic că acasă al meu din București e lipsit de culoare, dar aici parcă relele sunt numai de luat în râs și de transformat în fapte bune și parcă și zațul de cafea e mai prietenos decât ăla pe care-l simt la București.

Recunosc, weekendul ăsta am fugit de București. Și de toți care poate au vrut să mă simtă mai aproape de ei. Pentru ei, voi, cei care poate ați căutat răspunsuri prin mine, nu pot să vă spun că o să fie bine. Oriunde ne-o duce vântul. Singuri sau împreună.

[youtube]http://www.youtube.com/watch?v=NrgcRvBJYBE&ob=av2e[/youtube]