uneori, nici trecutul nu ne apartine, nu?

uneori, nici trecutul nu ne apartine, nu?

Mi s-a intamplat sa pierd lucruri in ultima vreme.  Sa se strice, sa le ratacesc, sa nu am, cumva, parte de ele.

Aveam un aparat foto vechi. Cu care facusem primele mele fotografii de prin Bucuresti. Si l-am regasit dupa ceva vreme, insa bucuria mi-a fost de scurta durata. Caci s-a stricat. Nu e de la baterii, asa cum mi-am zis la inceput. Nici de la card… pur si simplu parca nu mai are putere. Se aprinde, dar cam atat.
Ma tot uit la el, aducandu-mi aminte de multe cadre surprinse de el in trecut. Pe vremi de ninsoare sau pe calduri toropitoare, insa clipuriciul ala verde parca imi spune doar ca timpul ala a trecut. Si parca mai mult ma atentioneaza de prezent, desi nu il mai poate surprinde nici in alb-negru, nici in color.

Am fost de curand in vacanta. Am trecut prin Ungaria, prin Germania si Austria. Am facut multe poze. Suficiente cat sa imi prelungeasca starea de vacanta pentru cateva zile dupa aceea. Numai ca, asa cum vacanta aia a fost cumpana mea, pentru ca am plecat cu multe ganduri si intrebari, asa a fost sa n-am parte nici de pozele alea. S-a stricat cardul cu fotografiile. Si tot ce-am inteles eu din asta a fost ca sa uit de pozele astea ce tin de trecut. De ce sa nu ma bucur de ce am in prezent?

Mi s-a mai intamplat sa pierd pasaportul. Probabil o sa apara el, dar cumva parca e semnul ala ca toate stampilele alea pe care le-am adunat in acel act nu trebuie sa mai insemne nimic pentru mine.

Mai am gandul ca am mai pierdut unul, doi prieteni pe drumul meu din ultima perioada. Pentru ca, desi am fost pe cat se poate de sincera ca ma schimb si ca sunt unele lucruri pe care  nu le mai accept, nu cred ca am fost inteleasa. Dar am eu sentimentul ca la capitolul asta timpul le rezolva cumva pe toate. Sau acel ceva inexplicabil care oricum face sa fie totul bine.

Cum spuneam, tot pierd lucruri in ultima vreme. Ma simt cumva furata de cineva mai destept decat mine. Dar nu ma panichez. Cred cu tarie ca toate astea or sa se intoarca ele cumva la mine. Sau poate nu le-am meritat pe deplin si atunci nu am cum sa ma bucur de ele si vor veni la mine la timpul potrivit.

Si nu pot sa nu ma intreb de ce tot ne agatam de trecut. Ne apartine el pe deplin? Sau doar multe dintre lucrurile care ne inconjoara ne tin mult prea legati de trecut? Nu e mai bine sa zambim clipei, acum-ului astuia in care zambim, sau plangem, sau iubim, sau ne uitam pe geamul inalt de la bucatarie intrebandu-ne de ce pe cerul nostru nu se vede luna sau marea?

 Sursa foto