Despre yoga si plans

Postarea asta trebuie sa vina cu explicatii. Ca sa nu ziceti ca ridic in slavi ceva despre care recunosc ca nu am mare habar.
a. nu merg la yoga la sala, pentru ca bugetul nu mi-o permite. Practic yoga acasa si in parcuri. Deci nu am un guru al  meu cu care sa vorbesc una, alta. (citesc de capu’ meu)
b. fac yoga pentru ca imbina exercitiile pentru coloana, exercitii recomandate de un kinetoterapeut. Si doi, merge bine cu meditatia. Fac parte din ritualul meu de deconectare la finalul zilei.
c. nu ridic in slavi yoga
d. practic si alte sporturi – alerg, joc tenis, umblu brambura cu trotineta. Pana acum ceva luni, mergeam si la sala.

Orice invatacel curios despre yoga poate afla de la inceput ca daca te apuci s-ar putea sa deschizi cutia pandorei a emotiilor. Eu recunosc ca practic yoga pentru partea de relaxare si pentru ajutorul pentru coloana. Nu am pornit in a face yoga pentru reconectarea cu emotiile, caci am alt ‘instrument’ pentru asa ceva. Numai ca… Intr-o seara banala, cu televizorul deschis, in surdina, cu muzica pe laptop, dupa o zi la fel de obositoare ca alte zile, m-am apucat de yoga. Pe covor, fara lumanari, doar cu motivul de a bifa exercitiile pentru coloana. Cu calm, pasi simpli. Eu nu stiu numele pozitiilor. Sunt doar cateva pe care le-am retinut pentru ca imi plac mie foarte mult. Cobra, de exemplu.
Si cum eram eu spre finalul exercitiului, m-a lovit. Ce? Plansul. Curgeau lacrimile siroaie. Habar nu am de la ce. Ma intrebam: ce am facut? La ce m-am gandit? La nimic. La absolut nimic. Singura chestie diferita a fost ca am stat mult mai atenta la respiratia mea. Si curgeau lacrimile. Nu ma durea nimic, nu aveam nevoie de nimic special. Televizorul tot acolo era, muzica, eu. Numai ca nu ma mai gandisem la nimic. Lucru care, probabil, imi lipsea. Asa ca am lasat lacrimile sa curga, am stat in pozitia copilului si-atat.
Da, nu ridic yoga in slavi, cum nu ridic alte sporturi sau activitati. Mi-a mai venit sa plang dupa o tura de alergare in herastrau, anul trecut. La yoga poate cumva iti setezi mintea  fara sa vrei spre eliberare. Asa ca plansul se poate intampla oricand.

Da, la yoga se plange.
Asa cum zice si copacelul Andreea (la ea yoga e la alt nivel), pe al ei blog suntuncopac.
Da, la yoga se mai si plange. Nu tre sa cauti asta cu… lumanarea. Vine cand nu te-astepti.

Asta nu te face special, diferit. NU e vreo cale catre iluminare. E ceva care ti se intampla. Nu e ceva de lauda si nici cei care nu plang n-ar trebui sa se simta ingrijorati. Daca auziti pe cineva care intreaba: Cum, faci yoga si nu plangi? va recomand sa-i spuneti ca de fapt nu plangeti pentru ca aveti orgasm.



Do NOT follow this link or you will be banned from the site!