ziua privitului pe geam

e in Orbitor al lui Cartarescu un pasaj in care spune cum statea el copil si privea Bucurestiul de la geam, cu picioarele pe calorifer si cum ii placea caldura aia a elementilor de fonta (hmmm… asa le zice, da?). E o imagine din copilarie pe care, cred, ca multi dintre noi astia crescuti la bloc o avem in felul nostru. Eu stiu ca atunci cand ploua, mai ales toamna, stateam cocotata pe un scaun, la geamul de la bucatarie. Priveam atenta picaturile din balti, priveam in cerul gol norii spalaciti, ferestrele vecinilor de vizavi, masinile ude leoarca si frunzele copacilor. Priveam si imi mutam mainile de pe calorifer pe pervaz, de pe pervaz pe calorifer. In casa era liniste. Cumva, parca disparea toata forfota si toti dispareau. Era magic.

Mi-e dor de privitul ala pe geam. Mi-e dor de ploaia ascultata si nu de ploaia aia de care ne plangem toti. Vreau ca in loc de sambata sau vineri sa fie ziua privitului pe geam. Sa opresc radioul, filmul, muzica, telefonul, facebookul. Sa las cartile sau orice altceva ce as avea de facut. Si sa privesc pe geam.

+++++

Text suparat de dupa o saptamana in care am fost robotelul-Cristina care a muncit fix ca un robotel si s-a simtit ca omul de tinichea, adica fara inima. Dar care si-a recuperat cumva simtamintele intr-o dupa-amiaza incurcata de vineri, cu o lectura si marturisire pe Sub25 si o intalnire frumoasa la ceas de bere cu un domn care, pare-se, e pentru unii vocea constiintei.